Eliza

Coborî solemnă de pe bărbat.

Era grasă. Mai exact, obeză. Din totdeauna.

Iar acum, la 49 de ani, avusese parte de cel mai bun sex din viaţa ei.

Nu mai era căsătorită. Jörn a împovărat-o timp de douăzecişitrei de ani.

Financiar şi sufleteşte.

Cînd s-au întîlnit, ea tocmai avusese o experienţă traumatizantă, - prietenul o părăsise. Pentru o alta, desigur. Una zveltă. A durut-o.

Mai ales că îl luase la ea, îi finanţase studiul, îi oferise casă şi masă.

În plus i-a plătit şi toate costurile pentru repararea danturii stricate. Deloc ieftin.

Iar după înlocuirea ochelariilor săi grei şi demodaţi cu lentile de contact metamorfoza s-a incheiat. Şi-a întins aripile şi a zburat.

În această perioadă l-a cunoscut pe Jörn. Strădaniile sale afective au mişcat-o. În timp ce ea, de tristeţe, mînca pe rupte şi se lăţea vizibil.

Şi Jörn era tot o răţuşcă urîtă, dar spre deosebire de bărbatul precedent nu avea înclinaţii de lebădă.

Iar de data asta ea s-a ferit să mai plătească vreo renovare dentală.

Jörn era nesigur, complexat, călca deseori în străchini şi era incapabil să se impună.Îşi schimba locul de muncă cam în fiecare an.

Se cunoscuseră la servici, în birou, - amîndoi făceau contabilitate.

Din partea ei n-a fost dragoste, iar privind retrospectiv, ea se îndoia că el ar fi iubit-o vreodată. Mai curînd fusese o combinaţie de resemnare şi teamă. Însă ea se obişnuise cu el şi în afară că schimba locul de muncă aşa de des, sau că îl pierdea, şi că fazele de şomaj se prelungeau, ea nu era nefericită.

Era, mai degrabă, amorţită.

Jörn nu se uita după alte femei. Era casnic, rareori dorea să întreprindă ceva împreună cu ea, refuza orice contact cu prietenele ei.

O vroia doar pentru sine.

La început asta a flatat-o, de-abia mai tîrziu şi-a dat seama că, astfel, el vroia cu orice preţ să împiedice o distanţare între ei. Ea evolua, iar el bătea pasul pe loc.

Sabota orice încercare de-a ei de a slăbi şi se simţea cu atît mai sigur şi mai mulţumit, cu cît ea se îngrăşa.

Ea era aceea care se tot străduia sa iasă din cerul vicios, atît pentru ea, cît şi pentru el. Fără succes.

În decursul aniilor, încărcaţi de multă muncă şi împovăraţi de responsabilitatea existenţei care deseori cădea doar pe umerii ei,

puteriile i-au scăzut, - se resemnase.

Singura bucurie adevărată era cîinele ei, pe care îl şi putea lua cu ea la birou. Era surogatul ei de copil.

Jörn nu vrusese să aibă copii, iar în cazul unei maternităţi ea n-ar fi vrut să depindă financiar de el.

În momentul în care cîinele a murit, ea s-a îmbolnăvit prompt. Organismul refuza să mai funcţioneze. După multe căutări a găsit în fine un medic terapeut, care nu a pus totul pe seama obezităţii şi care s-a interesat mai ales de sufletul ei, - a întrebat-o şi despre copilărie, şi de viaţa ei în general. Era primul care nu a rîs de ea, cînd a aflat de vechea ei dorinţă din copilărie să facă balet. Era primul care a luat-o în considerare, privind-o pe sub muntele de grăsime. Şi în faţa căruia ea şi-a deschis sufletul, porţile barajului. Covîrşită de potopul emoţiilor a plîns în neştire. Luni de zile.

A început apoi să-şi reordoneze viaţa. A slăbit, s-a mutat din vechea locuinţă, a divorţat.

După care l-a întîlnit pe Ben. De fapt Bernhard.

Se uita după bărbaţi de o bună bucată de timp, dar se simţea încă mult prea neatrăgătoare şi, în ciuda pierderii supragreutăţii, nu mai credea în vreo şansă reală.

Ben a abordat-o într-un magazin. Sînteţi o femeie frumoasă! - îi zise.

Cuvinte vrăjite. Nemaiauzite, nesperate.

A reacţionat ca o şcolăriţă.

El a invitat-o la o cafea. Era pensionar, 61 de ani, mic de statură, filigran, bronzat, şi plin de încredere de sine. În plus, citit şi şarmant.

O privea cu ochii unui înfometat invitat la un festin.

A întrebat-o dacă ar putea să o revadă. Şi care îi e adresa, ce număr de telefon are.

Ah nu, - el însuşi nu are momentan telefon, tocmai se muta.

Dar mîine seară, ar fi posibilsă o revadă? Ar putea-o vizita.

Era ca într-un vis, se simţea ameţită. Dar apoi o cuprinse teama că el totuşi nu va veni.

A venit. Cu un buchet de roze în plină floare ("aşa ca şi dumneavoastră..."). Rîdea, o asculta atent, îi făcea complimente.

Privirile se adînceau, se transformau în tandreţe, la început firav, apoi din ce în ce mai concret.

Şi a dorit să se culce cu ea. Ea a şovăit. Se ruşina de corpul ei, care niciodată nu fusese iubit, nici de bărbaţi, nici de ea însăşi.

Jörn rareori vrusese să aibă sex cu ea, iar cînd o făceau, era la repezeală, fără afecţiune, chinuit.

Ben a ştiut să-i risipească timiditatea, tandru, grijuliu, ca şi cum i-ar fi cunoscut abisurile de la bun început. Era captivat, privind-o cum se despuia, cum, rînd pe rînd masele ei carnale i se dezvăluiau, - burta, sînii, fesele, coapsele.

Le mîngîia, le săruta, le cerceta - era un cunoscător, un maestru. La un moment dat ea a cedat, a renunţat la orice control, şi-a dat drumul. Niciodată nu trăise aşa ceva. Niciodată. Nici măcar nu o sperase vreodată.

Acest bărbat firav şi străin juca pe instrumentul simţirilor ei ca un maestru. Iar asta, de fiecare dată.

Îi cedase total, de-abia îşi mai stăpînea propriile dorinţe şi instincte, se topea deja doar auzindu-l la telefon.

După cîteva săptămîni ea a insistat să-l viziteze la el acasă, vroia să-i cunoască şi ea locuinţa. El însă se tot eschiva, motivînd că haosul de după mutat şi lucrările de renovare nu se incheiaseră, dar a invitat-o într-o cabană, la marginea pădurii. I-a convenit şi asta. La fel cum a acceptat că el încă nu-şi pusese telefon şi că de fiecare dată o suna de la telefoanele publice. Iar dacă ea dorea să-i vorbească, trebuia să-i aştepte apelul telefonic. Şi aştepta. Din ce în ce mai îndelungat.

În plus, intervalurile dintre întîlniri se tot măreau. Deşi el o suna mai rar, pasiunea din timpul partidelor de sex nu se diminua defel.

Iar cînd ea îl întreba ce şi cum, nu primea un răspuns satisfăcător.

Devenise suspicioasă.

Iar în loc de sex, se isca cearta. Din ce în ce mai des.

Şi nu mai vroia să se mulţumească cu rolul aşteptării.

În fine, el a cedat, mai întîi şovăielnic, apoi - ca şi cum ar fi fost dreptul său - a spus-o răspicat. Nu vroia să-şi divulge numărul de telefon şi nici adresa fiindcă întreţinea pasiuni amoroase, cu diverse femei, de ani buni de zile - cu femei planturoase. Avea nevoie de asta ca de aer. De această feminitate elementară.

Şi n-avea de gînd să se expună vecinilor. Nişte indivizi care n-ar fi avut nimic altceva de făcut, decît să-i spioneze viaţa amoroasă. Nu, merci.

Dar de ce se întîlneau din ce în ce mai rar?

Ei bine, a cunoscut o altă femeie, - iar acum se simţea nesigur, se afla între două luntrii.

Ea a încremenit.

Oh nu! - ea înseamnă enorm de mult pentru el. Doar că are nevoie de ceva timp, ca să se lămurească.

Nu vroia să-l piardă. Nici pe el, nici beţia amorului. Aşa că a tolerat.

Apoi, după o pauză şi mai îndelungată, a sunat-o rugînd-o să vină la cabană. O întîmpină cu un sărut arzător. După care i-a adus la cunoştiinţă că cealaltă i-a pus cuţitul la gît - trebuia să se hotârască. Să se despartă de una din ele. Iar el s-a decis, - pentru cealaltă.

A rămas împietrită.

Cînd el a mîngîiat-o, ea i-a îndepărtat mîna. "Arată-mi o fotografie cu ea, vreau să vad cum arată."

El şi-a pipăit în grabă buzunarul de la piept şi i-a întins o poză.

Femeia era de o obezitate incredibilă. Era mai grasă decît fusese Eliza în cea mai neagră perioadă a ei.

De neînchipuit. Absurd.

Dată deoparte în favoarea unui munte de grăsime.

Niciodată nu-i fusese îndeajuns celorlalţi. Niciodată.

El îşi băgă poza înapoi în buzunar şi îi spuse, cît de bucuros era de felul în care ea primise vestea. Fără ţipete şi nevricale, aşa cum deseori trebuise să o suporte în trecut.

Şi, - ce-ar fi dacă acum, drept rămas bun, încă o dată...

O mîngîie din nou, îi sărută ceafa şi gîtul, o trase în pat.

O dezbrăcă pătimaş, ca în atîtea alte dăţi. Cînd el se întinse pe pat, pentru ca ea să se culce lîngă el, ea se aşeză peste el. Alunecă în sus. Apoi şi mai sus. După care se lăsă din greu pe el.

El gîfîi: "Nu aşa de sus, mai în jos te rog, nu pe burtă." Ea însă îşi ridică fesele şi alunecă mai în sus. Se aşeză pe pieptul lui. "Ce faci, nu mai pot respira, dă-te jos, n-am aer!"

Ea strîngea, apăsa, se contopea cu şeaua de carne.

El încercă disperat să o dea deoparte. Tuşea, icnea, deja nu mai putea vorbi.

Iar ea şedea, grea. De neclintit.

Capul dat pe spate, - nici nu-l mai simţea pe omuleţul care se zbătea sub ea, simţea doar puterea şi forţa - era una cu cerul şi pămîntul.

Era zeiţă.

A revenit în liniştea camerei de-abia cînd i s-a făcut prea răcoare.

A privit înspre corpul lipsit de viaţă al bărbatului.

O mare linişte se aşternuse în ea.

Dagmar Pavalache - 7.8.2012, Landsberg

(traducere RP - august 2012)