Mironel

 

Ne-am vazut o singura data, intr-o vara, la mare, in Constanta .

Cred ca avea vreo 6-7 ani, iar eu vreo 8-9 ani, ca si Barbu, prietenul meu cel mai bun din copilarie. A fost o lunga si frumoasa prietenie, care a tinut vreo 10 ani buni de zile.

Barbu era varul lui Mironel, iar sora acestuia, Lena era si ea de virsta noastra. Parintii lor, unchii lui Barbu, fusesera asa de amabili si ne-au primit la ei acasa, sa ne petrecem vacanta pe litoral.

Lena era o fata fina, placuta, politicoasa, linistita si serioasa, poate prea serioasa - cinta la vioara. Sau trebuia sa cinte...tatal ei, nenea Miron era profesor de muzica si profesorul ei de vioara. Era un tip simpatic, primitor, s-a ocupat grijuliu de noi in acea vara, dar impresia mea a fost ca era sever si prea exigent cu fiica lui - toata ziua game, antrenament, exercitii, probe, uneori concerte, multa stradanie, uneori chinuiala.

 

Altfel severa, respectiv dominanta era si mama lui Barbu, sora lui nenea Miron, tanti Nela - o mare sufletista dealtfel…dar prea mult suflet si prea multa educatie poate sufoca, mai ales pe un copil in cresterea si devenirea sa, asa cum erau pe-atunci Barbu si sora lui mai mare, Simina.

Imi amintesc de pilda, cum tanti Nela si nenea Titu, sotul ei, le pretindeau propriilor copii sa li se adreseze cu Dvs…era cu totul deplasat in acele vremuri, desigur, iar aceasta formalitate indica, ce (pre)judecati rigide aveau parintii lor.

Ma si mir ca Barbu nu a trebuit sa faca si el muzica, - sora lui Simina a fost nevoita sa cinte la pian, mama lor tanti Nela, precum si mama ei, bunica deci, cintasera in cor la vremea lor.

 

Telul constanteniilor era ca Lena sa intre la conservatorul de muzica, ceea ce nu era floare la ureche, concurenta era mare, examenele dificile, - inceputul unui drum profesional. Si probabil sa faca cariera mai apoi, sa intre cel putin in orchestra, daca nu chiar cariera solo. Se stie, cind parintele este in acelasi timp si dascal, indeobste nu e usor pentru copil. Rolul acesta dublu se potenteaza.

Cred ca Lena avea destul talent, dar mai cred ca tatal ei ii cerea prea mult, ca forta lucrurile. Oricum, dupa vreo 2-3 esecuri ea a reusit sa ia examenul de admitere la conservator.

Imi mai amintesc ca Lena avea o pata ciudata, maronie intre barbie si git, era stampila presiunii exercitate de corp pe vioara, pentru a-i da fermitatea, temelia necesara pentru potrivirea aceea ultrafina, pentru miraculoasa intilnire a celor patru corzi cu arcusul.

 

Plaja nu era tocmai aproape de casa gazdelor noastre, trebuia sa mergem ori cu autobuzul, ori mai mult pe jos, dar nu conta. Important e ca eram la mare, - valuri, plaja, soare respectiv briza si umbra atit de necesare mie. Plus o cazare buna, nu undeva pe la vreun hotel standard si amarit din timpurile glorioase socialiste.

A fost un timp fain, insa nu-mi amintesc de alte amanunte, cu exceptia scenei urmatoare.

Imi luasem cu mine si citeva jucarii, niste masinute model primite de la maica-mea din Germania, marca Matchbox si Siku, pe atunci facute dintr-un material de calitate, un aliaj de aluminium - azi sint toate din plastic, made in China. Ma jucam cu mare pasiune cu ele, asa cum o faceam si cu soldatii, cowboy-ii si indienii din plastic. Perfect era cind ne jucam impreuna, eu cu prietenul Barbu - in afara de masinute mai construiam si cetati din piese de domino, foloseam si perne, scaune si alte lucruri de prin camera, ne aranjam armatele si trageam in ei cu pistoalele cu munitie de plastic. Ore intregi. Ne orinduiam propria noastra lume, razboinica, baieteasca.

Oricum, una-doua masinute aveam mai tot timpul la mine, si la masa cind mincam, si pe noptiera si pe unde ma mai duceam eu.

 

Se facuse de cu seara in acea vacanta petrecuta in Constanta si imi scosesem cele 2-3 masinute, sa ma joc cu ele in curtea gazdelor.

Mironel le-a vazut, m-a rugat sa-i arat si lui una, a luat-o, a intors-o, s-a jucat un pic cu ea in poala si m-a intrebat daca pot sa i-o dau, - sa i-o dau de tot.

Nu, de tot, nu! Era a mea!

M-a rugat, a tot insistat, s-a intristat, a plins, dar eu nu am cedat - era jucaria mea, una din favoritele mele, cum adica sa i-o dau?!

Conflictul escalind, au intervenit parintii. Nenea Miron a incercat sa-i explice fiului Mironel, ca nu poate avea pretentii la jucaria altuia. Apoi a mai intervenit si altcineva de pe-acolo, nu mai stiu cine, care incerca sa ma convinga. Argumentul era unul tare: hai, fa-i si tu placerea asta, cite bucurii are saracul Mironel?! Iar tu mai ai atitea altele acasa.

M-am aparat zicind ca nu e drept, ce daca el are poliomelita si sta paralizat in carucior? Toata lumea il rasfata prea mult, ii satisface toate dorintele!

Nu mai stiu cum s-a incheiat negocierea, cine a cedat, ce argumente au convins, care autoritate parentala s-a impus.

Cred ca s-a ajuns la un compromis si Mironel a putut sa-si aleaga o alta masinuta, dintre celelalte, dar nu mai stiu daca a facut-o, daca nu cumva nu a mai vrut nici una.

 

Amintirea imaginii lui este una vaga: palid, blond, avind un cap usor disproportionat, prea mai mare in raport cu corpul sau firav, lipsit de vlaga, mobilitate si vitalitate, care era si incorsetat, pentru a se putea mentine mai bine vertical in caruciorul cu rotile.

Se spunea ca era un copil foarte inteligent pentru virsta sa - probabil ca si el trebuia sa compenseze intelectual acel enorm handicap fizic sortit. Crescind altcumva, altundeva.

Prima faza critica a evolutiei poliomelitei fusese pe la 3-4 ani, a doua ar fi survenit in pubertate – Mironel a murit insa mai devreme, neapucind nici macar 10 ani de zile.

 

Posibil ca, atita cit si-a trait el scurtul destin, sora lui Lena sa fi avut si ea parte de soarta locului al doilea la parinti - Schattenkinder, cum spun nemtii, adica copiii din umbra.

Si poate ca tocmai de aceea au vrut parintii, in special tatal, ca macar ea, celalalt copil, sa nu rateaze, sa reuseasca in viata.

 

Sa speram ca Mironel, transcendind prematur in lumea de dincolo, sa-si fi implinit soarta anticipata in numele sau de origine slavona: pasnic, plin de liniste.

 

 

Radu Pavalache - iunie 2013, Landsberg am Lech/Germania