Algebra

Daisy Bannister era o domniţă încîntătoare. Cei 42 de ani pe care îi avea nu se puteau bănui defel, la fel de puţin şi grijile şi supărările ei din ultimii 20 de ani.

Era o femeie de încredere, drăguţă foc, plină de umor, senină şi în plus o excelentă gospodină.

Toţi o plăceau.

Bărbaţii, indiferent dacă erau căsătoriţi sau burlaci, fără excepţie. Dar nu mai puţin femeile, în mod surprinzător.

Căci Daisy era o femeie cu principii, iar fiecare ştia foarte bine că şi-ar fi putut lăsa soţul la ea două săptămîni de zile fără ca să se întîmple ceva nepermis. Burlacii ştiau şi ei că se puteau apropia de ea doar dacă aveau intenţii onorabile – se părea însă că, în ciuda puternicei atracţii pe care o exercita, nimeni nu mai avea mare tragere de inimă. Căci exista ceva apăsător în viaţa lui Daisy, - o oarecare fatalitate.

Prima ei căsnicie, la 22 de ani, fusese de scurtă durată, încheindu-se brusc şi tragic cu un accident de maşină pe care soţul nu l-a supravieţuit.

Al doilea soţ muri într-un accident de muncă, cu un fierăstrău electric.

Al treilea sfîrşi trăznit de un fulger în timp ce pescuia.

De-atunci încoace lumea masculină avea rezerve faţă de ea. Dublate desigur de regrete considerabile, tocmai în faţa unui asemenea farmec.

Ca şi cum ar fi căutat să reabiliteze măcar parţial cele întîmplate, Daisy începu să lucreze plină de elan şi sacrificiu ca infirmieră în clinica oraşului. Ea era acolo bucuria fiecărui pacient, stîlpul de bază al medicilor, o colegă şi prietenă de nepreţuit.

În decursul lungilor nopţi de veghe la patul unei paciente grav bolnave de cancer făcuse cunoştiinţă cu Mr. Benson, soţul bolnavei. Grija şi devotamentul său o impresionară adînc. Iar în timp ce bolnava se îndepărta de viaţă pe zi ce trecea, Daisy Bannister şi Mr. Benson se apropiau unul de

altul.

Într-un mod neînchipuit şi nesperat două suflete înrudite se întîlneau. Mr. Benson însuşi învăţase

să-şi poarte destinul cu o înaltă demnitate.

Prima sa soţie alunecase de la etajul IV în timp ce spăla geamurile.

Celei de-a doua îi căzuse aparatul de radio în cadă în timp ce se îmbăia.

A treia suferi o hemoragie fatală în timpul unei operaţii de amigdale.

Iar a patra stătea acum lungită în acest pat de spital, luptîndu-se cu moartea.

Binenţeles că între cei doi, atît de încercaţi într-ale vieţii, nu se ajunse la niciun contact direct, însă amîndorura le era cît se poate de clar că îşi găsiseră perechea sufletească.

Exista însă ceva ce o preocupa şi o neliniştea pe Daisy, atunci cînd se gîndea la un posibil viitor împreună cu Mr. Aldfred Benson.

Un dezechilibru. Scorul inegal, ca sa zicem aşa, era de patru la trei – respectiv părea să devină astfel într-un viitor foarte apropiat. O situaţie care avea ceva neclar şi întrucîtva ameninţător. Ca presimţirea unei nenorociri.

În aceste condiţii, a crea o legătură cu Mr. Benson i se părea o provocare a destinului.

Nu, nu vroia să-l pericliteze pe acest om în niciun caz.

Lucrurile se potriviră aşa încît Mr. Benson, respectînd dorinţa muribundei, făcu o ultimă încercare pentru a o salva, la un specialist din Miami, astfel că el şi Daisy trebuiseră să se despartă pentru o perioadă nedefinită de timp. Iar Daisy decise să nu mai aştepte pasiv mersul lucrurilor din viaţa ei, ci să intervină activ în evenimente.

Printre bolnavii de cancer din spital se afla şi Mr. Hutch, un bătrîn putred de bogat, care adunasae munţi de comori în decursul vieţii şi ratase viaţa însăşi.

Nici soţie şi nici copii nu se aflau la patul său, iar cancerul avansese rapid şi îi devora din trup într-o asemenea măsură încît o însănătoşire fu exclusă.

Datorită grijii iubitoare şi devotamentului lui Daisy amărăciunea bătrînului dispărea văzînd cu ochii. Ba mai mult, el înflorea de-a dreptul, - aştepta zilnic, bucuros apariţia ei şi degusta din plin să fie îngrijit de această femeie minunată şi atît de inimoasă.

Cînd află că ea locuia şi trăia singură, începu să-i facă mici atenţii, cadouri. Iar cînd acestea nu doar că nu fuseseră refuzate, ci dimpotrivă acceptate cu o graţie şarmantă, el îndrăzni, bine înarmat cu argumente, să o ceară în căsătorie.

Astfel, Daisy deveni Mrs. William Hutch. Ştiind foarte bine că îi împlineşte bătrînului aflat în pragul morţii un vis, iar în acelaşi timp echilibrează bilanţul cu Alfred Benson.

Cînd începuse luna de miere, doctorii îi dăduseră lui Mr. Hutch doar opt, cel mult zece săptămîni.

Iar cînd după patru luni Daisy citi în ziar anunţul mortuar al lui Mrs. Alfred Benson iar apoi primi şi vestea poştală de la văduvul ei, trimisă prin spitalul unde lucrase, ea tocmai stătea la fereastra panoramică a noului ei cămin, ţinînd în mînă rezultatul ultimilor analize ale soţului ei şi privind în zări.

Se întîmplase o minune. Cancerul se retrăgea şi anume într-o asemenea măsură, încît aproape nu mai era identificabil. Cu un mod de viaţă sănătos Mr. Hutch mai putea să trăiască lejer vreo 20 de ani buni.

Decizia luată de Daisy de a-şi autodetermina drumul vieţii nu fu însă defel afectată. Prea multe acceptase şi îndurase pînă acum.

Întru sărbătorirea veştii miraculoasei însănătoşiri organiză o mică excursie. Una maritimă, care nu fu prea stresantă pentru bătrînul domn şi la care el îşi găsi pacea deplină.

În marea care îl primi prietenoasă, după ce soţia sa îl împinse scurt peste bord.

Cu acest echilibru restabilit, nimic nu-i mai stătea în calea unei lungi şi fericite legături cu Alfred Benson.

Într-adevăr, Daisy era o femeie cu principii.

de Dagmar Pavalache, trad. RP – Mai 2015