Pasărea de foc

 

 

 

... morală lesbiană, la comanda dlui R. Pavalache – căruia i se și dedică!

 

 

 

 

 

„Prima oară simți Brigitte gustul femeii într-o noapte de vară.

 

Sprijită în coate pe balustradă, Brigitte privea în acea seară apusul. Îl privea cu ochii strânși, de parcă înserarea, care plutea peste oraș ca o aripă corai, o dezmierda și de plăcere îi închidea ochii. Brigitte își strânse pleoapele mai tare, apoi oftă prelung – oftă cu veselie.

 

Mai urcase la belvedere de câteva ori, suită în vârf de micul teleferic cu cabină, mereu însoțită de cineva, de bunică-sa, ori de vreun coleg, dar niciodată nu se încumetase până acolo singură. De data asta o făcuse, iar acum se simțea mai ușoară și mai veselă și-i veni să sară în pasul ștrengarului, ca-n urmă cu 20 ani, la școala generală. Cu bastonul într-o mână, Brigitte chiar făcu una, două și trei sărituri ștrengare, dar la a patra se opri, gata-gata să se lovească de țeava verde, care încropea un soi de balustradă, menită să-i apere pe plimbăreți de o cădere în gol. Brigitte se clătină într-un picior, înjură neauzită despre ceva, sau poate pe cineva, apoi mângâie balustrada de-a lungul țevii, într-un gest lubric și obscen. Imediat, însă, se liniști. Rezemă bastonul de țeavă și-și sprijini iarăși coatele, unul lângă altul, pe balustradă. Părea o turistă stingheră și rătăcită, sosită din Suedia.

 

Imaginea orașului care se umbrea la picioarele ei acoperindu-se în culoarea mov, aprinzându-și ici-colo lumini tremurătoare, i se păru mai frumoasă ca oricând – colorată și poetică, așa cum și-o păstra închisă într-o îndepărtată amintire de copil. Spre apus, se ridica un nor sângeriu.

 

Deși în serile de vară, la acea oră altădată terasa era plină de îndrăgostiți, acum nu se mai afla nimeni, nici la parapet, privind orașul, nici la vreuna din mesele cu scaune din nuiele și cu umbrele de soare. Brigitte își încordă auzul. Luă cu nările o undă de boare: undeva în apropiere, suflarea unei fete care mirosea amestecat, a prună și-a violete. În rest: nimic! Doar liniștea înserării, în vale orașul murind tăcut ca-n fiecare seară, și briza suavă purtând mireasmă de pin.

 

Înfiorată de o neliniște prevestitoare, Brigitte tresări. Cu brațul lovi bastonul, care-i alunecă cu-n zăngănit în golul de după parapet.

 

Își ținu răsuflarea, ca să audă locul în care bastonul alb se va opri. Ascultând atentă, Brigitte văzu panta ierboasă peste care aluneca bastonul, zări două pietre de care acesta se izbi, văzu apoi cum bastonul i se lovește de-un bolovan mare de calcar și, în final, cum se înțepenește ceva mai jos, într-un desiș de ienupăr.

 

În jur, țipenie de om. Nu mai era nimeni pe terasă, decât suflarea tăcută din apropiere – parfumul de prună cu violete. Întunericul se lăsase de-a binelea, iar între timp norul sângeriu se stinsese, vărsându-se peste cerul întreg ca o cerneală neagră. Liniștea apăsa grea, densă, neclintită, ca înainte de furtună. Nu sufla vânt, nu fulgera norul.

 

Brigitte simți atunci teama și singurătatea. Încercă să-și țină respirația. Își încordă auzul din nou și tresări. Nu putea vedea clar, din pricina bătăilor speriate ale inimii, care-o asurzeau și pe care nu le putea opri, așa cum făcea cu propria-i suflare când voia să vadă un lucru mai bine. Totuși, i se păru că zărește o siluetă – alura fetei cu părul mirosind a prună și-a violete.

 

Din apropiere, de cum înțelese că oarbei îi căzuse bastonul în gol, Gudrun se ivi lângă ea. Fără a-i spune o vorbă, se strecură agilă pe sub balustradă, prinzându-se de bara verde ca o balerină, cu brațe fine, delicate, subțiri. Apoi, se lăsă să alunece șerpuind printre bolovani și smocuri de iarbă, până la pâlcul de jnepeni în care se oprise bastonul.

 

Se cățără îndărăt lângă Brigitte, la fel de iute, la fel de ușor, ținând bățul în două mâini, ca un luptător aikido. Când i-l puse Brigittei în mână, ar fi vrut să-i vorbească, dar i se făcu rușine de felul împiedicat în care vorbea și tăcu. Nu putu decât să ofteze. Dar stinghereala nu dură mult, că pe neașteptate Gudrun își simți întâi pipăit părul, apoi fața acoperită între palmele oarbei și mângâiată cu degetele așa de fin, așa duios, ca sub un vânt de primăvară.

 

Din norul de cărbune începură să cadă răzlețe, apoi iuți boabe de gheață. Chiar în același moment, se întâmplă în oraș o pană de curent, care-l lăsă într-o beznă de mormânt. În sfârșit, după grindină, o ploaie rece întunecă și mai mult cerul fără lună. Din locul în care se aflau până la stația din vârf, ar fi avut de urcat o alee șerpuită în patru largi serpentine. De coborât în oraș, tot atâtea, numai că la vale. Unde ar fi trebuit să ardă luminile din vârf, acum era întuneric.

 

Gudrun o apucă pe Brigitte de mână și o trase după ea, apucând pe aleea ce cobora în oraș. Docilă, Brigitte se lăsă condusă ca de un câine însoțitor. După puțin, aleea pietruită, cu bordură la margini, intră în pădurea de pin și aici, după primul ocol, întunericul vâscos în care orbecăiră deveni de nepătruns. Gudrun, anevoie ducând-o de mână pe Brigitte, începu s-o ia alături și să se poticnească în trunchiuri de brad și-n bordura ce mărginea drumul. Brigitte simți și-o luă ea înainte, prin beznă. Ei îi era mai ușor. Pipăind bordura cu bastonul în mâna dreaptă, cu stânga acum o ducea ea pe Gudrun, care-o urma, purtată prin întuneric, cu ochii închiși și deschiși – tot una...

 

Umblând așa prin ploaia întunecată, Brigitte simțea cu o clipă înainte când avea să cadă tunetul. Pentru că atunci fulgerul, nevăzut de ea, îi dădea celeilalte o mișcare de spaimă. Ținând-o de mână, Brigitte își putea da seama și cât era de apoape: dacă va tuna, sau dacă va trăzni în apropiere. Atunci pădurea se clătina din rădăcini și în aer mirosea a ceva iute și acrișor. Iar când se întâmpla acest lucru, se cutremura Brigitte, zgâlțâind-o pe Gudrun cea surdă. Văzul uneia se făcea auzit celeilalte.

 

Astfel ajunseră în oraș ude, speriate, părăsite. Ploaia se opri și brusc izbucniră luminile, reveni curentul electric. Gudrun ocupa cu chirie o cămăruță la etaj, cu baie și bucătărioară, aflată într-o casă din marginea orașului, sub poala pădurii. Urcară clănțănind, tremurând, dârdâind. La ușa ei, Gudrun descuie în grabă și o strecură pe Brigitte prin crăpătură, apoi intră ea, după care încuie pe dinăuntru. Patul zăcea desfăcut, lăsând impresia că fusese părăsit de curând, felinarul din fața ferestrei lumina înăuntru gălbui și plăcut. Pe un perete, o vioară fără strune, înrămată ca un tablou. În jurul ei, rafturi cu cărți, un brad de Crăciun din sticlă, câteva rădăcini interesante, aduse de cineva din pădure și date cu lac.

 

Tot ce urmă în acea odaie fu șirul așteptărilor Brigittei, care toate i se împliniră. Se lăsă frecată cu prosopul pe brațe și pe sâni, apoi își răsfiră părul ud pe pernă. După ce-i turnă pe buze o lacrimă de cognac, direct dintr-o sticluță de buzunar, Gudrun se vârî în pat, lângă ea.

 

Brigitte avu atunci o senzație ciudată: așternutul mirosea a parfum de damă, dar nu prună cu violete, ci liliac cu gutuie. Era parfumul altei femei. Pentru o clipă, i se păru că în încăpere se mai afla cineva, o femeie a cărei prezență era atât de discretă și nesimțită, încât ar fi putut s-o ia drept vis, închipuire. Dar nu mai apucă să se întrebe de unde venea acel parfum, pentru că...

 

Părți din Gudrun începură să umble frenetic pe corpul ei, aducându-i aminte de lucruri trăite demult, pe când vedea. De exemplu, pe Boby, setter-ul blond care venea după ea când se așeza la plajă în grădină și-i lua degetul de la picior. Bob apoi suia pe pulpă, mușcând-o tot mai mărunt, mărunt, mărunt... Ei îi venea să ofteze. Sau schița erotică, citită copil, pe când nu știa ce înseamnă: un șarpe inteligent, înzestrat cu priceperea unei curtezane, încolăcit pe trupul gol al unei fete, pe care-o frământa cu toată lungimea lui nesfârșită înșurubată pe ea. După ce-o citise, copil, îi veni să ofteze.

 

Brigitte simți în acea noapte, pentru prima oară în viață, un gust. Nu era simț natural, ca auzul, sau văzul, ci perindarea tuturor întâmplărilor din viața ei după care-i venea să ofteze, legate toate într-o unică stare. Simți din nou parfumul, celălalt parfum, și un ultim gând îi tresări în minte: sunt o fată de unică folosință? Apoi, toată acea noapte din viața Brigittei dispăru, înecată într-un suspin.”

 

 

 

Ajungând cu scrisul în acest punct, Heidrun închise capacul de laptop. Nu simțea oboseala, nici nu se făcuse târziu, era doar 4, iar de obicei ea scria până seara la ora 8, la 9. Dar i se opri gândul la ce scria, îi pieri ceea ce numim inspirație, fără a ști ce-i și de unde vine ea, inspirația...

 

Lui Heidrun îi alunecă prin minte versul unui poet ratat, unul V. Brândușoiu, găsit de ea în traducerea unui neamț priceput. I se păru și trivial, versul, și trivializator, întrebându-se ce fel de artist e românul, dacă scrie așa despre inspirație. Probabil, un bețiv, își zise. Versul suna:

 

 

 

Iau condeiul într-o doară

 

Gândul parcă mi l-aș ține

 

Nu în cap, ci-n călimară...

 

 

 

De-o vreme, Heidrun adoptase încă un hobby: scria proză erotică. Iar după ce publică într-o revistă locală câteva schițe deocheate despre lesbiene și travestiți, avu chiar un oarecare succes. Un succces mic, care însă o îmbătă peste măsură. Observă cu acel prilej că succesul ei ca scriitoare era pe măsura măscărilor pe care le vâra în povestire. Cu cât îi era mai greu să le scrie – de murdare, deșănțate și scârnave ce erau – dacă, totuși, ea izbutea s-o facă, succesul ei era și mai mare.

 

Apoi, își aminti dimineața de ieri. Ieșise să-și ia cafea și croissant cu unt și dădu nas în nas cu Dieter, primul lor violoncelist. Părea vesel, liniștit și îmbuibat de sex. Vine de la vreo amantă – gândi Heidrun, adulmecându-l – tipa nu i-a mai făcut micul dejun și l-a dat afară.

 

Dieter a invitat-o pe Heidrun în cafenea, să mănânce împreună. Deși în Germania, a plătit el.

 

— Ce noutăți știi, Dieter?

 

— Ne vine o trupă de balet din Odessa, în stagiune estivală, anunță Dieter, cu gura plină. Solista lor, o surdo-mută, e o celebritate, una Vera. Dansează Pasărea de foc, de Stravinski. Cine-a văzut-o, zice că Vera-i o adevărată păsărică de foc... Mai am una: Tania și-a dat demisia. Ar fi plecat tot pe-acolo, la Odessa.

 

Heidrun se ridică în capul oaselor (totdeauna scria în pat, cu laptopul pe burtă), se întinse până-i pocniră încheieturile, privi peretele dinaintea ei și zâmbi. Își montase acolo ultima artă avangardistă: o violă veche, încadrată în ramă rococó de tablou. Tania, rusoaica ortodoxă, harpistă în orchestra lor, zicea ades despre iconița pe care și-o tot scotea din poșeta cu smochine și covrigi uscați că-i o fereastră spre cer. Heidrun, deși râdea de rusoaică, își numi și ea rama cu viola o fereastră spre muzică.

 

Heidrun era violoncelistă în orchestra filarmonică a orașului german W. Vederea îi pierise câte puțin în fiecare zi, dar destul ca după patru ani de teamă că va orbi, lumina soarelui, privit drept în ochi, vara, în zi senină, să i se stingă cu totul. Dar tot în acea zi observă că o poate simți cu palmele îndreptate spre cer. Ciudat, cu cât vederea-i slăbea, groaza ce-o cuprinsese la primele semne ale orbirii, slăbea și ea, odată cu vederea. Sfârșitul vederii o găsi pe Heidrun senină, așteptând împlinirea după care umblase 30 de ani fără s-o afle, ca și cum noua ei stare avea să i-o aducă.

 

O păstraseră în orchestră. Doar că retrogradase, acum nu mai era violoncelul întâi, era al doilea. Studia după partituri tipărite în Braille. De privit spre dirijor nu avea nevoie, căci auzul ei absolut prindea gestul primului violoncelist și momentul în care acesta ataca fiecare notă, așa încât Heidrun cânta la fel de bine ca înainte.

 

Dieter, primul violoncelist de acum, care-i luase locul, fusese și primul ei amant. Pe urmă, în cursul unui deceniu, Heidrun îi încercase pe toți cei din orchestră. Cel mai mult îi plăcuseră suflătorii, dar suflătorii în instrumentele fără ancie, adică tubă, corn francez, trombon, eufoniu, cele în care-i știut: în interiorul muștiucului, buzele trebuie țuguiate într-un anumit fel și limba băgată printre ele. Suflătorii în instrumente cu ancie, clarinetiștii, oboiștii și saxofoniștii, nu-i fuseseră buni amanți, pe aceștia Heidrun îi găsi cam superficiali și grăbiți. Iar ultimul dirijor de orchestră, care fusese și ultimul ei iubit, o dezamăgise total.

 

La repetiții, uneori Heidrun se trezea privind-o nesățioasă, minute în șir, pe Tania, harpista rusoaică ortodoxă. Înaltă și uscată, aproape străvezie, de-un blond natural spălăcit, Tania era insipidă și fără chic, adică nimic în făptura ei nu părea să-l atragă pe vreun bărbat din orchestră sau de aiurea. Nici pe vreo femeie. Dar așezată la harpă, rusoaica se cocoșa, transformându-se anamorfotic într-un fel de prelungire a curburilor instrumentului. Degetele ei străvezii alergau transparente pe coarde, putând fi văzute doar când zăboveau pe vreo notă mai lungă și atunci îi tremurau într-un dans senzual, de care Heidrun se îndrăgosti.

 

Heidrun fusese crescută de bunică-sa, catolică, iar după moartea bunică-si, în viața ei se instală golul. Muzica, amanții, lecturile – pe când vedea, apoi în Braille – excursiile, religia în care de altfel nici nu credea, rădăcinile și cioatele interesante de arbori, aduse de ea din pădure și care, date cu lac, îi împodobeau camera, încercările ei de artă avangardistă, nu însemnau nimic față de ceea ce-și imagina ea oftând c-ar putea fi fericirea: un om, fără care nu ești întreg.

 

În copilărie, bunică-sa-i vorbise despre păcate și despre mântuirea prin facerea faptelor bune, împotriva căreia se ridicaseră protestanții. Din cauza lor – tuna și fulgera bunica – după 4 secole, biserica noastră plânge, încă, sfâșiată. Dar vorbele astea neînțelese trecură prin sufletul ei ca un fum. În vremea aceea, Heidrun făcea la școală ore de educație sexuală, cu un soi de profesor-activist al conceptului de gen și-al revoluției sexual-globalistice.

 

În schimb, Tania cea străvezie nu ura pe nimeni. Mai tot timpul, ducea la gură cu degetele ei uscate mâncare uscată, covrigi, nuci și semințe, iar când pleca de la repetiție, nu se ducea cu ăilalți la shopping, sau la bere, ci la biserica ortodoxă din W.

 

— Te duci acolo să te rogi? îi puse Heidrun o întrebare tâmpită. Dar i-o puse, încercând cumva să și-o apropie pe rusoaică, să afle ce-i dincolo de covrigii uscați și vrăjitele ei degete străvezii.

 

— Da, mă rog pentru mine și pentru toată lumea.

 

— Atunci, înseamnă că te rogi și pentru mine, Taniușa..., deduse înduioșată Heidrun.

 

— Pentru toți..., confirmă rusoaica, scoțând din poșetă un covrigel.

 

— Dar tu te rogi numai la biserica voastră. Atunci, cum o să mă ajute și pe mine, care nu-s ortodoxă? Dar nu sunt nici catolică, nici protestantă, nici eu nu știu ce-s...

 

— Te ajută, Heidi, pentru că nu există decât un singur Dumnezeu.

 

— Da? Și care-i ăla, mă rog? Catolic, musulman, iudeu?

 

— Ortodox.

 

— Taniușa, o zâdărî atunci Heidrun, cum să pot eu crede că ăla-i sânge, iar ăla-i trup? Când văd cu ochii mei că-i vin și pâine...

 

— Dragă Heidrun, îi răspunse rusoaica, uită-te aici, la iconița mea.

 

Tania cotrobăi în poșetă și dintre covrigi, nuci și curmale, scoase iconița Sfântului Nectarie de la Eghina, sfințită la Athos. O ținu în palma orientată spre răsărit, sprijinind-o cu degetele ei lungi, străvezii.

 

— Ce-i în dosul ei, Heidrun?

 

— Ce să fie? Degetele tale sunt!...

 

— E Cerul, Hedi. Icoana-i fereastra care dă spre Cer.

 

— Cum așa ? făcu Heidrun pe naiva.

 

— Uite-așa! Prin ea vezi Cerul și pe Nectarie, care se uită de acolo la noi. Dar decât să vorbesc cu tine despre Dumnezeu, mai bine-i vorbesc Lui despre tine.

 

— Păi, cum îi vorbești?

 

— Îl rog. Îi spun rugămințile mele, care atunci când îi vorbesc lui Dumnezeu se cheamă rugăciuni.

 

— Știi tu că le ascultă?

 

— Nu știu. Cred. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

 

— Dumnezeul tău ortodox poate orice?

 

— Da.

 

— Poate și să compună o partitură pentru harpă, așa de grea, încât să n-o poată cânta nici chiar El?

 

— Poate.

 

— Atunci roagă-l să-mi împlinească dorințele!

 

— O să îl rog, Heidrun. Dar ia seama: să ai dorințe bune! Dumnezeu se ocupă numai de împlinirea lor. Dar de calitatea lor, nu!

 

Apoi, Tania îi mai vorbi despre niște îndepărtate mănăstiri din nordul Rusiei, dar Heidrun n-o mai ascultă. Îi privi cu nesaț degetele translucide, simțindu-le în închipuire mângâierea.

 

 

 

Se însera, era acea căderea lungă a serilor de Sânziene, care leagă amurgul de zorii zilei, care îmbie la nesomn și dandanale, așa ca în Visul unei nopți de vară. Orașul părea pustiu, lumea plecase demult în vacanțe, dar Heidrun rămăsese pe loc, nu se știe de ce.

 

Se însera... Inspirația lui Heidrun de astă dată veni de niciunde, ca scoasă din condeiul lui Brândușoiu: se hotărî să urce la belvedere, singură, neînsoțită. Ar fi fost pentru prima oară, ca Brigitte din schița pe care-o începuse în acea dimineață și n-o terminase, pentru că-i pierise inspirația. Acum îi veni o nouă inspirație: nu să scrie, ci să urce și ea cu telefericul, cum făcuse cealaltă.

 

Operatorul de la teleferic o ajută cu grija cuvenită să urce și nici la sosire nu întâmpină opreliști. Simți câteva priviri de milă îndreptate asupra ei, așa cum sunt pățesc orbii în clipa în care cei din jur le observă bastonul, apoi, deși glasurile celorlalți scăzură, ea le auzi perfect șoaptele. Uite, aia nu vede, păcat de ea – șopti unul, care mirosea a bere.

 

Apoi, Heidrun coborî agale spre belvedere, urmând ușurel cu bastonul șirul pietrelor ce mărgineau aleea. Plimbăreții se făcură tot mai rari. Într-un cot al aleii, umblând așa nesimțită, îi surprinse pe doi care se sărutau. După ce văzură că-i oarbă, îndrăgostiții chicotiră și-o luară de la capăt, mai abitir. Iar când ajunse pe terasa mărginită de balustradă, nu mai era nimeni.

 

Acolo, Heidrun se sprijini în coate pe balustradă și începu să privească cu nesaț orașul aflat la picioarele ei și apusul corai care-l învăluia. Ținea ochii strânși, cu fața dezmierdată parcă în lumina molatecă a soarelui, din care mai rămăsese deasupra unei culmi doar o geană roșie. De plăcere, Heidrun își închise ochii. Apoi, oftă prelung – oftă cu veselie.

 

Spre apus, se ridica un nor sângeriu.

 

Heidrun își încordă auzul. Nimeni! Liniștea înserării, orașul în vale murind, briza serii ducând cu ea parfum de rășină. Luă atentă cu nările un fir de mireasmă și suflarea i se opri: undeva în apropiere simți prezența unei femei mirosind amestecat, a liliac cu gutuie.

 

Înfiorată atunci de o inspirație tulburătoare, Heidrun tresări: cu brațul își lovi intenționat bastonul, lăsându-l să alunece cu-n zăngănit lemnos în golul de după parapet. Văzu locul în care se opri: bățul telescopic alunecă pe o pantă ierboasă, izbi două, trei pietre, apoi se lovi de-un bolovan de calcar și se înțepeni mai jos, într-un desiș de jnepeni.

 

În jur, țipenie, doar suflarea de liliac cu gutuie.

 

Deja era întuneric. Norul sângeriu se stinsese odată cu soarele, vărsându-se pe cer ca o cerneală neagră. Nu bătea vântul, doar o liniște nefiresc de grea apăsa pădurea, densă și neclintită, ca înainte de furtună.

 

Dar Heidrun nu simțea nici teamă, nici singurătate. Își ținu respirația, își încordă auzul și zări foarte clar o siluetă de balerină, cu părul mirosind a liliac cu gutuie. Vera se ivi îndată lângă ea la parapet și fără a spune ceva, dispăru eterică în golul de sub balustradă, alunecând în abis ușor ca o părere, lin ca o rusalcă în ape adânci și albastre.

 

Din abis, reapăru lângă Heidrun atât de părelnic și de ireal, încât aceasta o simți numai după blânda mișcare a zefirului din păr, precum tomnateca gutuie cu primăvăratecul liliac, a care-i miroseau obrajii și buzele. Iar Vera își simți părul și fața sărutate năbădăios, ca sub o ploaie de vară.

 

Mai departe, știți... Din norul de smoală prinseră să zboare iuți boabe de gheață și, chiar în acel moment, orașul rămase în beznă, fără curent electric. O ploaie înghețată întunecă și mai mult cerul.

 

Vera o luă de mână pe Heidrun, apucând-o pe aleea ce cobora în oraș. Când drumul intră în pădure, întunericul deveni de nepătruns și, orbecăind, Vera începu să se izbească de trunchiuri, Heidrun simți. Atunci o luă ea înainte, pipăind bordura cu bastonul în dreapta, iar cu stânga ducând-o pe surdo-mută, care-o urma prin întuneric cu ochii închiși și deschiși – tot una...

 

Heidrun locuia la etaj, într-o casă din marginea muntelui. Urcară treptele clănțănind, o strecură pe Vera prin crăpătura ușii, după care Heidrun încuie pe dinăuntru. Patul zăcea desfăcut, cum îl lăsase la plecare. Se înveliră amândouă, cu o pătură de mătase. Pe fereastră se zărea luna, care ieșea tremurând dintre brazi, luminând cu aură ceața gălbuie de după ploaie.

 

Tot ce urmă în acea odaie fu cu mult peste toate dorințele lui Heidrun, care toate i se împliniră cu prisos.

 

Deși se vârî în pat doar cu Vera, lui Heidrun i se păru că sub acea pătură de mătase se perindară în acea noapte toți amanții de când făcea ea amor, toți amanții împreună cu toate doritele, și neavutele ei, amante. Întâi o gâdilară degetele vrăjite ale rusoaicei harpiste, care-i tremurară pe trup începând de la lobul urechii, până la degetul mic al tălpii. Intrară apoi instrumentele cu coarde, viorile, violele și violonceii, între care Dieter, primul violoncelist, se dovedi neîntrecut. Contrabașii îi smulseră lui Heidrun țipete de plăcere, suspine languroase și oftat după oftat. După contrabași, se lăsă dezmierdată de suflarea suflătorilor în instrumentele cu ancie. Timpanistul o lovi ușor peste fese, iar sârbul de la talgere aproape că o plesni tot acolo. În sfârșit, simți pe corpul ei, apoteotic, buzele calde al suflătorilor în instrumente fără ancie: tubă, corn francez, trombon și eufoniu. Apoi, Heidrun se lăsă încolăcită de șarpele din schița interzisă minorilor, pe care o citise ea când era minoră: un șarpe inteligent, înzestrat cu pricepere de curtezană, încolăcit pe trupul ei gol, pe care i-l frământă cu toată lungimea lui nesfârșită înșurubată pe ea. Iar Heidrun îl alinta pe șarpe, suspinând și oftând, repetând în neștire vorbele: Păsărică de foc, păsărică de foc!...

 

În tot acest timp, viola din ramă le cântă aria Meditația Thaisei, din opera lui Massenet, despre păcătoasa curvă romană.

 

Rămaseră împreună întreaga vară. Diminețile la repetiții, seara la spectacole, nopțile – sub pătura de mătase. Când stagiunea estivală se sfârși, teatrul de balet se întoarse la Odessa. Fără forme legale, fără cerere de emigrare, sau vreun alt fel de pașaport, ascunsă în recuzita teatrului, rătăcită printre siluetele corpului de balet, Heidrun trecu ilegal în Rusia.

 

Acasă în Germania, cei din orchestră nu s-au întrebat de ce dispăruse, bănuiau. Dar nu peste mult timp, primul violoncelist Dieter primi de la una dintre amantele sale rusoaice următoarea veste învăluită în tăceri vinovate. La Moscova, Heidrun și Vera s-ar fi aflat în fruntea marșului lesbienelor, homosexualilor și travestiților, când se formă adhoc o contra-demonstrație violentă. Ieșit din bar beat turtă, cazacul Kolea a aruncat către Vera un obiect din fier, urlând:

 

— Am eu ce-ți trebuie ție, păsărică!

 

A izbit-o în frunte nu pe Vera, pe Heidrun. A căzut secerată. Amanta lui Dieter mai susținea că pe Heidrun ar fi luat-o de acolo cu salvarea destul de târziu și că ar fi dus-o la spital, unde a zăcut câteva zile în comă, cu Vera veghiind-o la cap. Și că, la trezire, lui Heidrun parțial îi revenise vederea.

 

În plus, după o absență atât de lungă a lui Heidrun din locuință, proprietăreasa îl chemă pe Dieter, ca pe unul de-al casei, ca să ia o hotărâre, eventual să ducă la el lucrurile lăsate de ea. Încă în acea după amiază, Dieter se duse la proprietăreasă și luă la el: viola înrămată, bradul de sticlă, două rădăcini lăcuite, care închipuiau două siluete feminine, precum și laptopul.

 

După ce, gâfâind nădușit, le cără pe toate sus în apartamentul său, Dieter își turnă un bol de coniac, își aprinse țigara și se așeză în fotoliu, cu laptopul pe genunchi. Îl porni, apoi deschise fișierul care după dată părea să fie ultimul în care umblase Heidrun. Era tocmai încheierea ultimei sale povestiri, cea care purta titlul Pasărea de foc.

 

 

 

Vântul din nord înghețase pâraiele. Apa clipocea ferecată sub groase pojghițe albastre din gheață, stelele tremurau în depărtări adânci, senine. Unele cădeau tăcute în curtea mănăstirii, lăsând în urmă pe cer fire argintii de beteală.

 

Postul Nașterii Domnului. La miezul nopții, clopotul mare al mănăstirii Solovet, din insula Solovetsky la Marea Albă, chema obștea la rugăciune. Tânăra maică Verona se ducea spre biserică, la slujba miezonoptică. O ajuta pe maica Hristofora, la fel de tânără ca ea, dar care pesemne nu vedea prea bine, căci la fiecare pas întindea mâna, s-o atingă pe călugărița dinaintea ei. De când fuseseră tunse în monahism, amândouă trăiau cu strășnicie în cea mai aprigă nevoință.

 

La piept, amândouă purtau câte o lumânare aprisă. Câte un grăunte roșu de lumină, ce răspândea în noapte nimb roșiatic, ca-n filmele ortodoxe rusești.

 

 

 

 

 

Vasile Brânduşoiu – Braşov, dec. 2015/ian. 2016