Fragment auf Deutsch, gleich rechts, auf weiss-grün anklicken:

VASILE BRÂNDUŞOIU

descoperiţi-l pe prietenul nostru braşovean, un surprinzător talent, încă mult prea puţin cunoscut, un suflet viu şi o minunată pană

romantic-modernă, - veţi fi răsplătiţi pe deplin !

http://www.lulu.com/spotlight/vbrandusoiu

Redevenţa

Mergeam cu maşina, lângă prietenul meu Teodor, să luăm apă minerală direct de la izvor.

În ultima lună, se lăsase neaşteptat peste oraş gerul, timpuriu. Deşi eram numai în noiembrie, privatizatul din colţul străzii, care mai aducea în dugheana lui uneori şi apă medicinală, în care ţinea tot soiul de chestii naturiste (de altfel, pe atunci, un comerţ înfloritor de la ierburi de leac, la pământ, adică lut, argilă bună de înghiţit dimineaţa, pe stomacul gol), acum nu mai aducea, zicând că-i îngheaţă apa în peturi şi că afacerea lui are de suferit. Statul ar fi adus apă şi pe căldură, şi pe ger, ca un prost administrator ce era statul înainte, în comunism, însă omul nou privatizatul¹, adică manager al propriului său business, nu aducea!

Bine, bine, dar de unde să iei apă medicinală?

Pe vremea lui Ceauşescu (nu zic că era mai bine atunci, mă feresc, pentru că am păţit-o cu un fost securist, care m-a pocnit, când am pus faptul în discuţie) găseai rafturi

întregi cu sticle de Malnaş, Hebe, Căciulata, Slănic-Moldova şi altele, de care nu-mi mai amintesc. Însă tot mai erau unii şi atunci, bolnavi de stomac, intestine şi de ficat, nemulţumiţi şi cârcotaşi, înjurând.

De exemplu, aşa înjura unchiu-meu, care suferea de stomac susţinea el! dar eu ştiu că nu suferea, însă-i făcea bine apa medicinală, mai ales după câte o noapte lungă şi istovitoare de chef, cu maioneze, fripturi şi vinuri grele. Şi cu femei, da, da..., în comunism, da.

— Să facă, dracului, primăria o ţeavă groasă, spunea unchiu-meu. Un apeduct, cum construiau romanii, mă... Să curgă-n cascadă apa minerală, domnule, să curgă în piaţa publică a burgului şi fiecare bolnav să-şi ia în damigeană apa de care are nevoie. De fiere, de hemoroizi...

Pe atunci, trăiam în comunism şi apa minerală era declarată monopol de stat. Azi, trăim în democraţie, apa-i tot monopol de stat, dar monopol, nemonopol, apa minerală a fost privatizată, luându-şi-o pe firmătot soiul de oameni de afaceri sirieni, libanezi, irakieni, iar apa dispărând nu se ştie unde.

Cam aşa s-a întâmplat şi cu gazul, petrolul, cărbunii, aurul, cu lemnul, fructele de pădure, melcii, trufele şi doctorii tineri dacă ar fi să ne hazardăm, considerându-i şi pe ăştia o resursă naturală. Iar, de curând, cineva din Brăila mi-a spus că s-ar fi întocmit un contract secret cu japonezii, care vor veni să ne ia cernoziomul din Bărăgan. M-am întrebat cum îl vor duce în arhipelag japonezii pe cernoziom: încărcat în saci, cu camioane Honda? Cu vapoare Mitsubishi?

Nu-mi place cuvântul resurse, e urât. Nici vorbindu-se cu el despre bogăţiile naturii, zicându-le resurse naturale, nici despre oameni, numindu-i resurse umane ca pe-o baltă de petrol, sau ca pe-o mlaştină cu gaz metan. Mai înseamnă cuvântul resurse, după dicţionar, şi timpul, măsurat în ore de zbor, de utilizare sigură a unui avion, între două reparaţii. Asta, cu timpul dintre reparaţii, să zicem c-ar mai merge, resurse...

Numai pe ţigani, altă resursă, nu-i mai vrea nimeni. Deşi a fost o vreme, nu chiar îndepărtată, în care ţiganii² erau proprietate privată, în ton cu democraţia liberală, bazată pe proprietate şi pe încă ceva. Aaa, da!... Mi-am amintit: şi pe libertate. Chestia asta ţiganilor robi le convenea de minune, pe atunci. Păcat că a durat doar până au intervenit, democraţi şi europeni, domnii Kogălniceanu, Cuza, Alecsandri şi alţii ca ei, dezrobindu-i pe robi, adică, dezprivatizându-i.

Adică, azi, Europa îi atrage şi-i cumpără pe doctorii români (şcoliţi la noi, zicându-se că ar fi bine pregătiţi, dar asta au să vadă cei ce ni-i fură, dori-le-aş, pe pielea lor) dar pe ţigani nimeni nu ni-i momeşte. Ba chiar auzi că vreun primar năbădăios, al unui mare oraş apusean, le zvârle un pumn de parale europene şi apoi îi aburcă în primul avion, cu tot cu boccele, purandei şi pirande în fuste. E drept că nici n-am auzit de un ţigan mândru, care să-i fi aruncat primarului paralele-n nas, făcându-l de ruşine.

Dacă aş fi ţigan cu şcoală, aş face imediat reclamaţie la consiliul mondial al discriminării, arătând cu dovezi că lumea modernă nu s-a desprins cu totul de rasism.

Cam asta-i treaba cu aşa numitele resurse naturale şi umane. Vorba aia: şi au zis Iliescu cu Roman şi Brucan să fie democraţie! Şi a fost democraţie. Şi au văzut Roman cu Iliescu şi Brucan că democraţia e frumoasă; şi au despărţit Roman cu Iliescu şi Brucan democraţia de dictatură.

Teodor se afla la volan. Mergeam la Vâlcele, o fostă staţiune, acum părăsită, părăginită, în care cândva rămâneau pentru odihnă, ca într-o povestire de Cehov, militarii întorşi de pe front şi umblau la tratament bolnavii cu patologie neuromusculară, mai ales pentru spitalul înfiinţat acolo de regretatul şi, pe nedrept, anonimul doctor Horia Radu (taică-meu mi-a povestit cândva că, în toiul unei petreceri, doctorul Radu s-a ridicat, scuzându-se pleca la bolnavi).

Mergeam spre Vâlcele, pentru că auzisem că ar mai fi rămas acolo curgând gratis (gratis? la liberali? asta-i de mirare!) un singur izvoraş cu apă minerală, bună pentru ficat, fiere şi constipaţie, de care sufeream eu de toate trei. Iar celelalte izvoare ar fi fost amenajate de curând, în concepţie liberală, adică cu plată, cu taxă redevenţă, cum ar veni izvoare canalizate prin captări moderne, construite cu fonduri europene (de coeziune [sic!]).

Aşadar, mergeam amândoi în maşină, iar eu, aflat pe locul din dreapta, puteam privi liniştit munţii din depărtare, înălţaţi roată în jur şi învăluiţi de o boare geroasă. Din pâcla toamnei îngheţate, crestele munţilor ţâşneau clare numai spre vârfuri, la poale pierzându-se în ceaţa rece, albăstrui-alburie.

Priveam eu munţii, îi priveam cu drag, dar mie îmi place şi să vorbesc, nu numai să tac, pentru că eu sunt mai flecar. Mie nu-mi place tăcerea. Când o aud, mi se pare că-n dosul ei pândeşte o suferinţă. Dar Teodor tace. El deschide gura rar, numai pentru zicerea lucrurilor grave şi definitive, altfel e un om modest şi tăcut.

— Auzi, ştii ce-i aia redevenţă? l-am întrebat.

— Da, sigur că ştiu, mi-a răspuns Teodor. Este o rată, o cotă ce se plăteştela date prestabilite proprietarului, de către acţionar, valoare obţinută din exploatarea unor resurse naturale aur, petrol. Cred că vine din franceză, redevance. 

— Ştii că la Roşia Montană canadienii ne plătesc o redevenţă de 4%. A ieşit scandal, cu demonstraţii de stradă, iar Iudele din guvern se laudă c-au negociat şi-au crescut redevenţa, de la 4, la 6 la sută. Că valoarea asta, de 6 %, se practică în toată lumea, numai Mexicul obţine o redevenţă ceva mai mare, una de... 7 la sută. Halal, le-a pus Dumnezeu mâna în cap mexicanilor...

— Dar tu ce redevenţă ai vrea? mă întreabă Teodor.

— Aş vrea-o de 100 %.

— Nu se poate. Tehnologia exploatării, de scoatere la suprafaţă a zăcămintelor, după ce că-i prea scumpă, n-o au decât marile companii multinaţionaleurmaşele Companiei Olandeze a Indiilor de Est. Ăstea discută cu statul nostru, pentru că la noi statul e proprietar, şi se fixează cota, care ţie ţi se pare mică.

— Dar în care ţară se găseşte zăcământul, faptul că el se află în ţara mea, nu în a lor, asta nu contează?

— Nu. Pentru că ei n-au ţară. Au birouri, mii de nave comerciale, flote şi televiziuni, mii de angajaţi, au dreptul să bată monedă şi să poarte războaie, dar ţară, nu au! Ei pot cumpăra şi miniştri, şi preşedinţi, dar ţară n-au. N-au, sunt apatrizi. Atunci când spui, de exemplu, Şevron³, spui bani, şi atât, bani...

Înţelegeam ce-mi spune Teodor, dar mă prefăceam că nu, ca să-l întărât.

— Adică, să zicem cu tu ai o pădure, Teodor... Să zicem că tu eşti stăpânul ei. Auzi? Stăpân! Dela taică-tău e pădurea, ori moştenită dela bunicu-tău, ăla despre care mi-ai povestit cândva că a luptat în primul război şi, pentru vitejia lui, a fost împroprietărit de Ferdinand cu o pădure. În care, să zicem noi aşa, se înalţă azi 100 de stejari bătrâni şi rămuroşi, care-au apucat războiul, Teodor, care au făcut războiul odată cu bunicul tău, viteazul. Şi fagi cu trunchiuri înalte, cenuşii, sau frasini nobili, râvniţi de toţi prădătorii şi hoţii de păduri din lumea asta tot mai mică, aşa cum erau frasinii lui Neculai Peceneaga⁴ din pădurea Borza. Pe ăia-i voia un neamţ. Da?

— Da.

— Şi tu-i chemi pe Şevron, ăştia fără ţară, să ţi-i taie. Mă rog, nu îi chemi tu, îi cheamă secătura de ministru, care, pentru chemarea lor (chipurile, pentru alegerea lor în urma unor analize, simulărilor, prospecţii, licitaţii, caiet de sarcini şi adeverinţe de mediu şi strategii, rahat, mă, rahat!...) primeşte ciubuc. Dar asta-i altă treabă! Da?

— Da.

— Şi Şevron ăştia fără ţară îţi taie 100 de copaci. Câţi copaci îţi dă ţie Şevron, Teodor, din ăia 100?

Teodor tăcea, privind atent drumul şerpuitor. M-am enervat. De fiecare dată mă enervez când tace. Deşi celorlalţi Teodor li se pare un om modest şi la locul lui, mie mi se năzare că tăcerea sa are ceva superior şi vag condescendent.

— Ha? Spune, câţi?, nu mă las...

— Şase, măi, şase... răspunde într-un târziu Teodor, agasat. Mie, din nou, mi se pare că mă priveşte de sus.

Am tăcut, morocănos, privind pe fereastră. Drumul ne-a dus printr-un sat de ţigani, îngust, întortocheat, cu casele pricăjite şi gardurile încropite din araci (ciudat, am impresia că satul se numea pe vremuri Arpătac, în germană Arendorf, în maghiară Arapatak, iar azi chiar aşa, Araci, oare de ce?), printre zăbrelele cărora zăream în curţile lor, ba un cazan de rufe, cu ceva fiertură în el, ba un catâr costeliv şi rănit, ba un lighean răsturnat de plastic roşu, în jurul căruia megea de-a buşilea un copil gol. Totuşi, nu lipseau de pe acoperişuri, uneori chiar pe gard, ori pe WC-ul din fundul curţii, antenele parabolice de satelit, echipate cu actuator⁵ şi cu tot ce trebuie la ele.

La multe porţi fâlfâia drapelul românesc, iar la unele dintre ele erau prinse înalt chiar două steaguri al nostru şi al Europei! Unde eşti tu, Ioan Budai Deleanu, ca să-ţi dăm dreptate : da, toate naţiile au eroi, însă unora le lipsesc poeţii care să-i cânte.

Apoi, satul de ţigani rămase în urmă, iar drumul nostru intră în pădure, ocolind larg, în volte largi de plăcute coborâri şi ridicări, ca o iolă cu pânze, viroagele mai adânci şi malurile lui mai înalte, uneori mergând, noi, cu ramurile copacilor, aflate de-o parte şi de alta a drumului foarte îngust, împreunate boltit deasupra capetelor noastre.

Când am intrat în mica aşezare spre care mergeam, nu mai trebuia să-ţi zică nimeni ce-a fost pe vremuri acolo, pentru că înţelegeai şi orb.

Verdele (deşi, toamnă), aerul şi liniştea încremenită veneau direct din veacul trecut.

În romanul lui A. Puşkin, cu titlul Fata Căpitanului, este o staţiune balneară cu mică grădină şi chioşc, cu o alee pentru plimbările romantice ale perechilor îndrăgostite (el, major, şi ea, minoră, ca-n Minulescu), acoperită (pavată) cu scânduri (asta, ca să nu se facă noroi, în caz că plouă), cu foişoare şi băncuţe şi cu acoperişuri de ţiglă verde, în fundul cărora, la capătul câtorva trepte, şipoteau apele miraculoase, tămăduitoare, vinul pietrelor.

Dar, aşa cum vine dezamăgirea în roman, Peciorin dovedindu-se a fi o mare secătură, după puţin timp, mi-am dat seama la rândul meu de paragina totală care-i alungase din Rai pe aceşti oameni. Micuţa aşezare, udată ca un ghiveci cu flori de pârâul şerpuitor printre pini, altădată sclipind ca o piatră de inel, se năruia sub ochii noştri şi lucrul ăsta probabil începuse de multă vreme, cine ştie de când.

Prima persoană pe care am zărit-o, a fost o femeie bolnavă, care nu putea umbla pe picioarele ei, deplasându-se pe un scaun cu roţi, manevrat electric. M-a impresionat trista ei apariţie, dar femeia părea liniştită şi veselă, vorbind, din scaunul ei cu rotile, unei haite blănoase ce-i alerga prin jur, odată cu ea. Câinii vagabonzi o cunoşteau şi cred dacă cineva ar fi vrut să-i facă femeii un rău, ar fi fost rupt în bucăţi.

— Sărumâna, doamnă! i-am zis, când s-au apropiat de noi, făcându-mă că nu bag în seamă beteşugul ei, aşa cum trebuie să te porţi cu bolnavii, judecând după mine, cărora le repugnă compasiunea.

Câinii ne-au mârâit, dar ea i-a potolit îndată, doar cu o singură vorbă.

— Vrem să luăm apă. Ne spuneţi unde-i izvorul?

Mi-am zis: este internată la tratament, cine ştie de unde-a venit să se tămăduiască în spitalul de aici, renumit în toată ţara şi chiar în lume, mai ales după trecerea lui Horia Radu prin acest loc binecuvântat cu aer şi cu ape de leac.

Mă înşelam, era o localnică. Curând aveam să văd cu ochii mei spitalul de boli neuromusculare cu uşile ferecate în lacăte cu belciug şi ferestrele sparte, cu placaje bătute în scânduri puse cruciş.

Femeia îmi arătă ceva cu degetul, îmi spuse ceva ce n-am auzit bine, pentru că începură să latre din nou câinii. Apoi, infirma mai dădu din cap în semn că nu!, adică nu găsim apă, dar eu nu apuc să mă dumiresc bine de ce nu!, că biata oloagă porni în căruţ, cu haita după ea.

Teodor îmi spune :

— Las-o să-şi facă plimbarea. O să găsim singuri...

Mă enervează omul ăsta.

Suntem noi prieteni, dar uneori mă întreb de ce-om fi. Mă enervează cu aceste puneri la punct, sau cu tăcerile lui îngăduitoare, sau cu acele luări înainte, adică, în faţa mea rar vorbeşte, însă, atunci când o face, ştiu dinainte că mie nu-mi rămâne decât să tac.

Şi, până la urmă, prieteni de ce-om fi?

Eu am nevoie de el, asta-i drept, din partea mea e o prietenie interesată. De ce? Să mă ajute la adus apa, ori să facem împreună una-alta, să mergem împreună acolo unde eu nu pot merge singur. Eu am nevoie de el. Dar el de mine? De ce anume ar avea Teodor nevoie de la mine?,mă întreb!...

De nimic!

Şi asta mă enervează, la fel de tare mă enervează : modulsamaritean⁶ şi smerit, în care, fără să vrea o fi vrând, sau n-o fi vrând? nu ştiu ! ,se poartă cu mine ateul Teodor. Cu numele lui grec, care înseamnă dragoste şi Dumnezeu, se poartă cu mine aşa cum ar face-o creştinul perfect, în timp ce eu îl pizmuiesc. Ca Iuda.

Îl pizmuiesc. Pentru că Teodor s-a născut frumos, şi sincer, sănătos şi bogat, pentru că nu suferă nici de stomac şi nici de ficat, sau de constipaţie, şi pentru că acasă îl aşteaptă o tânără şi frumoasă soţie, pe nume Kincsö, care-i dă jos pantalonii încă dela uşă, zvârlindu-l direct în patul încălzit de ea mai înainte. Acolo, îi serveşte numai bunătăţi ardeleneşti şi prăjituri ungureşti, de care-i plac lui foarte mult, cum ar fi plăcinţele cu varză, cartofi şi carne, găluşti cu prune, numite de ea gomboţ, şi altele. Iar Teodor îşi lasă ultima îmbucătură la urmă, adică pe cea mai dulce, muşcând chiar din frumoasa şi gospodina unguroaică.

— Uite, îmi spune Teodor, le zăreşti tu acolo pe acele foişoare rotunde, cu acoperişuri din ţiglă vernil şi cu băncuţe din plastic gaben şi cu trepte ce coboară undeva?

În fostul păculeţ cochet al staţiunii, acum năpădit de soc, hrean şi burieni, se ridicau cinci, şase ciuperci din plasticconstrucţii noi, contrastând izbitor cu paragina din jur, prin aspectul lor de lucru nou, total nepotrivit cu locul acela. Cam cum ai stropi brazii din jur cu-n spray mirosind a răşină.

— Da, le zăresc.

— În fundul lor, la capătul celor câteva trepte care coboară spre izvoare, curg apele minerale, mă lămureşte Teodor, ca pe un şcolar îndărătnic. Captările acestea de apă au fost construite recent, am auzit asta la televizor, construite de către ministerul turismului îmi place mult Elena⁷, să ştiţi, îi şade minunat blondul ăla deschis prin fondurile europene de coeziune, dezvoltare şi structurale.

— Bine, zic, năzuros.

Auzindu-l pomenind despre fonduri, mă indispun total, căci îmi amintesc în ce fundătura fără ieşire am fost băgaţi, ca naţie, de o cămătărie malefică, sau dacă nu cumva ne-am azvârlit chiar singuri în fundul acelei fundături, aşa ca demonii din porci, odată cu porcii, în mare⁸.

În ţara noastră, după Împuşcarea lui C., a fost intens promovat turismul. Toţi conducătorii din ultimii 20 de ani, începând cu miniştrii, urmând cu fetele goale, care prezintă vremea la televizor, cu şefii de partid, cu deţinuţii politici, şi sfârşind cu Prinţul Charles, care, în acest scop, şi-a cumpărat chiar o proprietate în satul Viscri⁹ (lăudat fie sucul de mere), şi-au unit deci puterile, îndemnând poporul să facă turism, în locul mormanului de fier vechiindustria ceauşistă, adică.

Aşa se face că, azi, 90% dintre noi sunt patronii unor restaurante, hoteluri şi pensiuni turistice.

Numai că ceilalţi, 10%, care nu suntem patroni, mai ales că, în cea mai mare parte a anului, ne aflăm plecaţi la căpşunii din alte ţări, nu le putem ocupa pensiunile, iar lor le rămân goale.

Ce-i de făcut?

Să-şiocupe investiţiile aşa, ei între ei.

De pildă, un patron din Predeal merge cu familia, de Halloween, la cumnatu-său, patron de pensiune, la Bran-Moeciu. De Paşti, se cazează amândoi la pensiunea ginerilor, din Pârâul Rece.

Promovarea (reclama) este ambiţioasă, deşi panoplia ofertei ar putea fi mai variată, fiind limpede că ea vine din partea unor foşti bucătari, ori chelneri ceauşişti, cu totul lipsiţi de imaginaţie: acelaşi berbecuţ la proţap, eternul foc de tabără, veşnica ţuică fiartă, cu şoric şi tobă la pomana porcului, cam asta... Numai câţiva, îi numeri pe degete, au mers până acolo încât să facă (să investească în..., să bage în!) şi salon spa, şi jacuzzi, să bage în bowling etc.

Oricum, cu câţi bani (împrumutaţi) au costat două pensiuni prăpădite, făcute pe marginea şanţului din Predeal, ridicai un spital Horia Radu nou-nouţ, în Vâlcele.

Am ajuns în fundul gropilor adăpostite sub ciuperci, la capătul treptelor coborâtoare. Într-adevăr, aici am găsit o băncuţă mai mică, lângă o frumoasă cişmea cu mâner masiv, din fontă neagră turnată, cu inscripţii şi încrustaţii amintindu-ţi vechile oraşe din Ardeal, acele piaţete dintre ziduri, pavate cu granit cenuşiu, ale burgului cu influenţă şi trecut german.

Mă aşteptam să citesc scris turnat în relief, pe braţul cişmelei, încrustaţii ca Kronstadt, Schäsbrich, ori Honigberg.

Teodor mi-a luat-o înaintemereu  mi-o ia înainte omul ăsta, pentru că-i sprinten şi îndrăzneţ, şi mie mi se pare că o face înadins, să-mi arate că eu nu-s ca el, ci-s grăsan şi greoi a coborât dintr-o săritură cele câteva trepte şi mi-a strigat de lângă pompă:

— Nu-i nevoie să cobori aici şi tu. Aruncă-mi numai de sus bidoanele şi imediat ţi le umplu, îmi strigă, ridicând de probă mânerul greu al cişmelei din fontă turnată.

Dar mânerul clămpăni în gol. Nu era legat de nimic, nu apăsa, nu trăgea, nu mişca niciun mecanism după el, ci se bălăngănea în sus şi-n jos, doar de formă, decor, adică să dea bineprivit de deasupra. Pe lângă faptul că mânerul era turnat dintr-un fel de plastic uşor, o imitaţie de fontă neagră, cu încrustaţii, nici acele încrustaţii nu erau litere, ci nişte semne-imitaţie a unui scris vechi, într-o limbă veche, necunoscută. Efect, imagine, iluzia ca esenţă a democraţiei, de exemplu, la alegeri.

Un ţigan tânăr şi iute, ducând în mâini coşuri pline cu bureţi, apăru lângă noi, ca din pământ.

— Nu e apă acolo, domnuuu...

— Păi, văd şi eu că nu e, îi zice Teodor ţiganului peste umăr, de data asta oţărât, cu acreală, fără să-l privească, enervându-se, ceea ce Teodor nu face niciodată.

Dimpotrivă, el este calm şi politicos cu toată lumea. De exemplu, deşi nu-i plac ţiganii, Teodor îi zice sărumâna, aplecându-se uşor, până şi ţigăncii necunoscute care-i mătură pe stradă.

Hop! S-a enervat, îmi spun. L-a enervat ţiganul. Şi, în răutatea mea, mă bucur. S-a enervat!

— Domnu, iei bureţi?

— Nu iau.

— Ţi-i las cu doi lei!

— Nu iau, eu nu ştiu ce se face cu ăştia.

— Tocăniţă, domnu ! Mâncărică bună şi ieftină. Poţi face ciorbă. Ciorbică, domnuuu...

— Nu-mi trebuie.

— Să-ţi cânt un colind?

— Nu cânta. Suntem în noiembrie.

— Vrei o mătură de nuiele?

— Nu.

— O creangă de vâsc?

— Nu!

Ne-am suit în maşină şi am pornit înainte, căutând izvorul, întrebând de el pe fiecare trecător întâlnit pe drum.

Trecătorii întâlniţi pe drum au fost numai doi la număr. Într-o jumătate de ceas, am întâlnit doar o babă, care părea să fie ori băută, ori flămândă, neavând habar de izvor, şi un ungur bătrâior, simpatic, călare pe o bicicletă veche, dar care se prefăcea că nu ştie vorbi româneşte absolut deloc, ca şi cum ne-am fi aflat în Ungaria.

Când tocmai ne pregăteam de întoarcere, păgubaşi, pe acelaşi drum, ne-a ajuns din urmă ţiganul cu bureţii, care acum era îmbrăcat altfel. Purta nişte pantaloni de firmă, culoarea maro, largi şi moderni, cu bocanci înalţi, de rocker.

Pesemne că-şi lăsase undeva coşurile cu ghebe, căci acum aducea în spinare o crosnie deasă, cu ramuri încâlcite de vâsc. M-am apropiat de el.

— Tinere domn! Unde găsim noi ceva apă minerală, măi, tinere domn? l-am întrebat pe ţiganul cu vâsc, vrând să mă ridic deasupra lui Teodor şi să-i arăt cum trebuie să vorbeşti şi să te porţi cu oamenii, dacă vrei să-i câştigi.

— Tinere domn, zic ţiganului, fi-ne de ajutor şi te-om răsplăti cumva şi noi, cum om putea...

— Unde-i apa? Spune-ne! se răsteşte şi Teodor, dar imediat se ia după mine, adaugând moale: tinere domn.

Mie-mi plac ţiganii care culeg bureţi şi vâsc, în timp ce-i detest pe ăia cu Maserati şi Porche. Lui Teodor nu-i plac nici ăştia, nici ăia.

— Uite-o-n spate, unde-i balta roşie... îmi arată, numai mie, tânărul domn.

— Acolo?

La doi paşi de noi, sub nişte ciucuri de zadă galbenă, sub un pâlc de pini cu trunchiuri roşcate, văzurăm atunci un ghizd năruit de izvor, făcut cândva din piatră şi ciment, cu o ţeavă înfiptă în el, zidită, din care bolborosea intermitent şuvoiul mineral.

La răstimpuri egale, apa minerală adunată în zăgazul izvorului, când umplea ţeava, revărsându-se în baltă, când bolborosea în aşteptare, ca s-o golească de aer. Se formase în acel loc o băltoacă roşie, adâncă cam cât pe strada mea când plouă, peste care cineva aşezase pietre late, făcând un mic pod de piatră, de pe mal, la ţeavă, peste mlaştina cu oxizi de fier. Minunea pământului ieşea prin acea răsuflătoare tainică, bolborosind neştiută pietrelor zi, noapte...

Când m-am apropiat de izvor şi l-am auzit curgând, m-am îndrăgostit de el.

Ce poate fi mai frumos ca un izvor?

De atunci, spre mirarea celor din jurul meu, care mă cunosc cam flecar, mi se întâmplă des să cad pe gânduri, fără să le pot spune, însă, ce-i cu mine. Ca puberii la prima lor dragoste, dar eu am 50 de ani.

Sentimente învălmăşite şi fragmente ciudate de gând uneori mă frământă. De exemplu, după ce am băut prima oară din apa lui, mi s-a părut că-l fur pe nesimţite, cum fură pădurea ministrul nostru de mediu. Mi se pare că izvorul îmi dă, nu numai apă, dar şi un fel de înţelepciune, de care mie îmi lipseşte Apoi, şi mai bizar, mi s-a năzărit în vis că aş fi un concern multinaţional, specializat în afaceri cu bogăţiile naturale ale altora, o multinaţională care bea toată apa, sau o încarcă în uriaşe autotrenuri-cisternă, uitând să plătească redevenţa cuvenită sărăntocilor amărâţi, care au fântâna în curte. Că acele companii pun la cale privatizarea apei, adică apa să nu mai fie considerată un dar al naturii, adică al lui Dumnezeu, ci un produs, eventual un produs al concernului american XChemical&Foods&AmericanSons.

De atunci, când am insomie şi nu pot dormi, ştiţi ce fac?

Închid ochii.

Închid ochii şi mă gândesc cum curge apa aia acolo noaptea fără s-o ştie nimeni, mai ales în nopţile întunecate, fără lună, nopţi cu nori. Cum piere neştiută în pământul şi se-ntoarce în temniţa pietrelor roşii din care-a scăpat susurul pierzându-i-se în ácele cetinişului foşnitor, deasupra-i. Mă gândesc cum curge apa aia întruna, nimeni n-o ştie şi nimeni nu se gândeşte la ea, nici eu, dacă aş fi dormit.

Somnul tot nu-mi vine, dar măcar sunt mai împăcat şi liniştit, parcă mi se dezvăluie ceva tainic şi ascuns despre zădărnicia alergărilor mele de peste zi, treburile şi grijile şi datoriile mele, care mă poartă, de fapt, pe nişte drumuri aşa îndepărtate de mine. Câinele moare de drum lung.

Îmi vin în minte, atunci, vorbele astea, ale unui om nefericit cuvinte adevărate şi triste: „Sunt drumuri care ne caută, dar nu ne găsesc, pentru că suntem plecaţi în căutarea lor, pe alte drumuri...”.

Dar ce mi se dezvăluie despre apă?

Că adevărul se află în curgerea ei, mai ales nevăzută noaptea, în întunecimi fără lună. Se dezvăluie că semănăm. Semăn cu izvorul. Vom merge cândva în acelaşi loc. Doar că mie nu-mi place liniştea,mă tem că-n umbra ei şade tristeţea. Atunci, mă fac flecar, mă iau cu alte prostii şi uit.

— Domnu, zice ţiganul către mine, iei o mătură?

— Da, cumpăr mătură. Dă-mi, te rog, tinere domn, şi o ramură de vâsc, să-mi aducă noroc, şi mai te rog apoi să-mi cânţi frumos un colind românesc.

Bucuros, tânărul ţigan s-a repezit şi mi-a îndesat vâscul în portbagaj, măturii de nuiele să-i găsească un loc de-a lungul maşinii, printre banchete, şi a înşfăcat apoi cei 20 de lei pe care i i-am întins. După ce-mi luă banii, se porni să cânte colindul românesc, începând direct cu refrenul:

— Santa Claus is comiiiing to toooown!...

În timp ce cânta melodia săltăreaţă, încropi un fel de moment coregrafic, bâţâindu-se, doi timpi pe un călcâi, doi, pe celălalt, ridicând un braţ întins până la înălţimea umerilor, apoi ridicând celălalt braţ cam cum dansau negrii din South Africa, la înmormântarea lui Mandela. L-am oprit pe ţigan, iar el îndată s-a făcut nevăzut, tot atât de iute şi neaşteptat, cum se ivise.

În acest timp, nepăsător la mătură şi colind, Teodor luase bidoanele, pe care începuse să mi le umple pe îndelete cu minunea pământului şi vinul pietrelor. L-am privit cum aştepta aplecat să se umple fiecare bidon cu această sănătate curgătoare în pahar. Aştepta cu spinarea încordată, aplecat mult către izvor, parcă ar fi vorbit amândoi.

Întâi m-am enervat, cum păţesc mereu cu el:

— Dar pe ăsta nu-l dor şalele? Pe ăsta nu-l doare niciodată nimic?

Apoi, un val cald de înduioşare îmi inundă pieptul, oftând cu mare dragoste de Teodor, zicându-mi c-ar fi fost mare, mare păcat să moară de tot, adică să moară definitiv. A murit, dar a înviat, ca Lazăr.

Teodor e un alpinist încercat. După ce a suit Mont Maudit, Monte Rosa, Eiger, Matterhorn, Mont Blanc şi alte vârfuri grele din Alpi, într-o toamnă ca asta de acum, cu îngheţul venit pe neaşteptate, a căzut în Bucegi, cam vreo 40 de metri, într-un fel de mormânt descoperit. Mă rog, pe care, pentru cunoscătorii buni ai Bucegilor, îl pot numi:pe hărţile de munte, locul acela, în care-a căzut, se cheamă cum nu se poate mai potrivit şi mai exactVâlcelul Mortului!...

În acel mormânt descoperit despre care vă vorbesc, cel în care a alunecat Teodor, pe o gheaţă verticală, înaltă de 40 de metri, nu este ca-n mormintele ţiganilor manelişti bogaţi de la noi. Vorbesc de maneliştii pe care-i îngroapă, în buzunarul de la piept al costumului lor negru, marca Brian Dales, cu telefoane mobile costând zeci de mii de dolari. Ăstea scumpe funcţionează timp îndelungat, până dincolo de parastasul de un an, sunând muzical neîncetat de acolo, din fundul gropii.

Nu. Telefonul lui Teodor, de altfel, un telefon ieftin, nu mergea din acel mormânt de gheaţă, descoperit. Aşa că el a fost nevoit să iasă cu greu din groapă şi să meargă, călcând pe piciorul rupt, din care-i ieşeau, prin gleznă, aşchii ascuţite de os. Cu moartea pre moarte călcând, cum ar veni...

În acest timp, doi salvamontişti din Coştila, aflaţi de serviciu, mâncaseră cina fiecare un gât lung de vodcă, câte-o conservă de fasole, îmbunătăţită cu slănină şi ceapă prăjită pe primus şi acum îşi beau ceaiul.

Unul tocmai îşi aprinse pipa, când îi sună mobilul. Răspunse, făcând ochii mari. După ce vorbi o clipă, celălalt salvamontist îl întrebă:

— Cine-i, un rătăcit?

— Nu. I-un mort!

Totuşi, cei doi se echipară şi porniră spre Vâlcel. Pe Teodor l-au coborât cu greu din Vâlcel spre dimineaţă, apoi l-au dus întâi cu targa, cu sania Akja, cu ATV-ul şi apoi cu o maşină de teren 4x4, marca Subaru. Aşa că, seara acelei zile l-a găsit pe înviat într-un pat de spital, la Azuga.

Când am dat acolo telefon, să mă interesez de starea lui Teodor, întâmplător mi-a răspuns chiar doctorul ortoped, pe mâna căruia încăpuse, bietul. Ortopedul mi-a zis aşa cum îi învaţă pe ei la şcoală să zică :

— Bolnavul se află în stare stabilă.

M-am enervat şi am trântit telefonul.

— Eşti un dobitoc cu halat alb, bă! C... cam-aş eu în facultatea aia a voastră, de şase ani. Faceţi, dracului, întâi liceul, boilor în halat, să vă-nveţe, dracului, cum se vorbeşte! Cea mai stabilă stare-i moartea, bă!

Moartea-i stabilă, sănătatea, nu e!

Noroc că starea lui Teodor n-a fost stabilă, cum m-a informat cobea dracului de doctor analfabet (încă o dată mă întreb, oare ce învaţă ăştia la şcoală?...) Încet, cu exerciţii, cu înot zilnic şi, mai ales, cu voinţă de ocnaş, omul şi-a revenit uimitor de repede cam într-un an de zile.

După acea întâmplare, i-am spus ateului aşa:

— Teodor!

El m-a privit politicos, dar nepăsător.

— Te-a salvat numele pe care-l porţi. De fiecare dată când cineva te strigă pe tine, aude şi Dumnezeu, pentru că-i şi numele Lui. Nu-mi cere să-ţi explic în ce fel mistic, tainic, mistagogic, se întâmplă acest lucru. Pentru că nu ştiu! Dar numele ăsta al tău e înduhovnicitcu ocrotire şi cu tămăduire, mă... Teodor înseamnă Dumnezeu te iubeşte!

Ştiţi ce mi-a răspuns?

Nimic.

Nimic, pentru că nici măcar nu m-a ascultat. E ateu. Nu dă de pomană (decât mie) şi nu cere nimănui de pomană, nici chiar lui Dumnezeu nu-I cere.

Odată, aflaţi într-o mare îngrămădeală de oameni, s-a apropiat şovăielnic de noi un cerşetor, care însă arăta destul de bine îmbrăcat şi hrănit. Eu nu aveam bani mărunţi, aşa că l-am rugat pe Teodor :

— Dă-i tu, mă!

— Nu, mi-a răspuns, fără a-l privi pe şarlatan.

Degeaba m-am rugat de el:

— Miluieşte-l, Teodor, dă-i! Că nu şarlatanului, ci lui Hristos îi dai bănuţul.

— Nu ! îmi zise iarăşi, apoi adăugă:

— De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se.

Pe moment, nu mi-am dat seama ce vrea. Apoi, mi-am amintit că-s vorbele cu care începe Citadela, romanul lui Exupery. Teodor ştie pe dinafară mari bucăţi din cărţile care-i plac. De exemplu, monologurile shakespeariene, capitole întregi din Cervantes, Dante ori Petrarca, de la un cap la altul clasice poeme epice. Dar, în toată viaţa lui, nu a citit vreodată un ziar, nici nu s-a uitat la vreun meci de fotbal.

Ăsta-i el. Nu ştie ce pierde. Treaba lui.

Acum, stau aşa şi îl privesc. Dintr-odată, duioşia şi prietenia mea se duc dracului, amândouă se duc naibii!

Poate că aş fi şi mai supărat pe el, dacă exigenţele lui, faţă de sine, ar fi mai slabe decât cele pe care le are cu alţii. Teodor aşteaptă curgerea apei, aplecat adânc de spate, parcă-i vorbeşte. Încremenit deasupra apei, fără să clintească din umeri şi din şale.

Când aduce la maşină, în balans, bidoanele grele, pline cu vinul pietrelor, păşeşte peste bolovanii laţi, puşi deasupra bălţii roşietice, lin alunecă pe vârfuri, elegant ca un prinţ, plutind uşor ca o pasăre, cu mersul Annei Pavlova¹⁰. Ca şi cum n-ar fi avut vreodată piciorul rupt, rău de tot rupt, rupt cu aşchii ieşite prin piele, ca şi cum n-ar fi înviat dintr-o stare cruntă, mai rea ca moartea, întrecându-l pe Lazăr, din punctul ăsta de vedere.

Mai pun pariu că nici stomacul nu-l supără. Că nici nu-i constipat. Ptiu !

A, ba da! O slăbiciune tot are şi el. Îi îngheaţă uşor mâinile, pentru că are circulaţia proastă. Iarna, când eu am mâinile calde, fierbinţi, pe el nu l-am văzut fără mănuşi.

Acum, apucă bidoanele cu nişte mănuşi de alpinism, marca Black Diamond Heavyweight, extraordinar de scumpe. Cu ele s-a suit pe vârfurile din Alpi. Mănuşile astea au palma din piele, cusături de kevlar, iar vârful degetelor le este întărit cu silicon, pentru aderenţă pe beţele de schi, pe coardă sau piolet. Bune la căţăratul pe gheaţă.

Şi, mai e ceva. Mă bucur, îi mai găsesc o slăbiciune. Pe lângă mănuşi, când e foarte rece, simte nevoia să poarte căciulă, pentru că are sinuzită. Acum, purta căciulă scumpă, de alpinism, marca Fjord Nansen Mont Blanc, cu o bandăwindproofdin No-Wind.

Deci, cum vă spuneam, eram indispus, aşteptând să termine Teodor umplutul şi să plecăm spre acasă. Şedeam în maşină, pe locul din faţă, cu portiera deschisă şi cu picioarele scoase afară, privind copacii.

Aproape de noi, auzeam bocănitul unei ciocănitori în trunchiul roşcat-cenuşiu al unui pin, copac rar, care din pricina acestei culori se numeşte pin roşu. Apoi, i-am zărit penajul negru-pestriţ al cozii, cu pata roşie, bocănitoare, din creastă suindu-se în spirală (de fapt, în elice¹¹) pe trunchi.

Pin roşu.

În ţara noastră, în puţine locuri îl mai găseşti pe acest copac împărătesc. Ministrul mediului, un ungur liberal, cu afaceri în cherestea, are grijă să se împuţineze şi mai mult locurile noastre cu pin.

Linişte adâncă. Pe drumeag, rar câte-o căruţă, rar trece vreun automobil, ori camion încărcat cu lemne. Se aud glasurile unor femei nevăzute, şi ai impresia că-s pe-aproape. Liniştea-i înşelătoare, femeile-s dincolo de dealuri. Copacii foşnesc înfrigurat a toamnă târzie, din frunzele lor uscate şi arse de brumă. Toamnă târzie, îngheţată înainte de vreme. De undeva miroase a fum.

Atunci am văzut-o pentru prima oară.

Stăteam şi fumam în maşină, cum v-am mai spus, cu gândurile, supărările şi cu invidiile mele pe Teodor, când am simţit deodată ceva, ceva... ceva ce nu vă pot povesti, pentru că nu am nici talentul, nici priceperea literară să pot alege şi să pun la locul potrivit vorbele de trebuinţă.

Totuşi.

Mă stăpânea impresia stânjenitoare că sunt privit de undeva, de către cineva, aşa ca în copilăria mea cea mai îndepărtată şi mai uitată, pe care nu mi-o mai pot aminti prin amintiri, ci doar prin senzaţii şi stări. Cineva nevăzut avea grijă atunci de mine, să nu cad din pat.

Simţeam că trebuie să mă răsucesc. Ochii-mi erau atraşi absolut irezistibil spre un punct întunecat care se uita şi el la mine, încă necunoscut, atraşi să mă întorc şi să privesc spre undeva, spre cineva. Am clătinat capul, aşa cum acul busolei se mişcă lângă un magnet.

M-am întors.

— Dumneavoastră aţi mai fost la apă...

O fată de vreo 10, 11 ani.

Ochii ! Ochii şi părul.

Înaltă şi slabă, fata muşca dintr-un măr cam verde, clefăndu-i zeama şi trăgându-şi adânc mucii gâlgâiţi. Te luau toate frigurile uitându-te la ea. Tuşea des, o tuse din piept, cu flegmă, ca adulţii bolnavi de TBC. Avea pantaloni negri, cam scurtuţi pentru înălţimea ei, ghete negre cu şireturi, destul de bune, şi un puloveraş de lână, subţire pentru vremea aia.

Nu purta căciulă, nu avea mănuşi.

Ochii, magnet. Iar părul fetei era uimitor ; probabil, suferea de o boală genetică. Când spui boală, te gândeşti la hidoşenii respingătoare, dar părul ei nu era aşa, dimpotrivă, avea poate o boală care i-l înfrumuseţa. Era aşa de negru părul ei, şi cu firele atât de lucioase şi de îngroşate, încât nu-i pot compara părul decât cu un râu din fire de smoală, care au curs şi s-au întărit.

Fata, întâi s-a dus la izvor, să vadă câte bidoane mai are de umplut Teodor. Acolo, s-a căţărat pe ghizdul de beton îngheţat, crăcănată cu fundul spre mine, cu un genunchi peste zid. Cracul pantalonului de pe piciorul rămas jos, ca să se sprijine în el, i s-a ridicat spre genunchi. N-avea şosete. Mi s-a părut că nu poartă nici chiloţi. Slabă piele şi os, nu arăta vreo rotunjime a trupului, ca alte tinere fete de vârsta ei, un fel de schiţă a urcuşului acelui trup spre femeie.

De exemplu, am cunoscut cândva o puştoaică de numai 10 ani fata unor prieteni, care au plecat în Germania (nu faceţi ca ei). Acolo, după şase luni, în care fiica lor de 10 ani a mâncat, numai în faţa televizorului, carne cu hormoni de la supermarchet, pizza şi bomboane, micuţa cântărea 80 de kile, iar la sutien purta numărul 4.

Ei, ţigăncuşa noastră nu era aşa. Deşi, după cum veţi vedea, cum va primi bani, imediat va începe şi ea să mănânce porcării.

— Dumneavoastră aţi mai fost la apă!, îmi şopti, din nou, după ce se întoarse lângă mine.

— Da, am mai fost, am minţit-o pe copilă...

Nu mai fusesem. De ce-am minţit-o? Oare de ce mă stinghereşte fata asta şi de ce mă feresc de ea?

— Cum te cheamă?

— Niculina

— În ce clasă eşti?

— A patra, zice.

Apoi, începu să turuie.

— Doamna bea numai ceai. Vine dela Sfântu, cu o maşină roşie. Soră-mea-i în a şaptea. Pe coasta de acolo, arătă cu mâna în zare, e zăpadă. Dar pe asta nu-i zăpadă. Eu i-au numai FB. Şi B! Şi S! Şi I. Zmeură este aici vara, şi mure sunt, dar afine, nu!

Observ că Niculina începu să-mi vorbească mai tare şi mai desluşit, despre te miri ce, turuind deslânat, sărind prin judecăţi alandala, arătând voit oare? ca un copil retardat, adică înapoiat mintal. În acelaşi timp, mi se părea că-mi dă târcoale, că mă târcoleşte adulmecându-mă ca o vulpe neagră şi sperioasă, pipăindu-mă cu mustăţile. Mă încearcă, vrea să vadă ce zic dacă ia S şi I. Nu pricep. Apoi, mă luminez. Văd în dosul ochilor o neoactivistă grasă, psiholoagă metodistă în comisia pentru învăţământ, care a hotărât înlocuirea notelor prin calificative. Zecele de altădată s-a transformat în FB. Cinci-ul, în S.

Îmi ridic privirea şi o privesc brusc pe Niculina. Dar când întâlnesc noaptea ochilor ei, îi aplec pe ai mei şi mă uit în altă parte.

Mă enervez cumplit. Eu, om de 50 de ani, bogat şi puternic, în faţa căruia tremură angajaţii, îmi cobor privirea înaintea unei vulpi întunecate. Ea tuşeşte întruna, din adâncul pieptului, şi se zmârcâie cu mucii gâlgâind la nas.

Încerc să i-o iau înainte şi asta-i face păcere.

— Câţi fraţi ai?

— Nouă.

— De ce bea doamna numai ceai?

— E bolnavă.

Imediat ce mă opresc, începe ea.

— E maşina matale?

— Da. Nu.

De ce o mint?De ce-mi aplec ochii?

— A lui?

— Şi a mea, şi a lui.

Apoi, ca să scap, caut în buzunar, unde găsesc ceva mărunţiş, şi jenat (de ce jenat? pentru ce, stingher?) i-l întind fetei. Câţiva lei. Îi puteam da, pe loc, un milion. Ori 10 milioane. Mi-ar fi fost mai bine?

Niculina dispare, eu răsuflu uşurat.

Teodor mai are de umplut numai câteva bidoane şi-i gata, apoi plecăm şi o uit pe Niculina, cu părul şi cu ochii ei întunecaţi, în care nu pot privi. La izvor, apare baba întâlnită pe drum ceva mai înainte. Baba îi întinde lui Teodor o sticlă murdară pe dinăuntru cu un roşu-cărămiziu, zicându-i:

— Umple-o, mamă, dar clăteşte-o bine!

El i-o clăteşte de câteva ori. Mirosul de ţuică vine prin aer până la mine, care mă găseam la vreo 20 de paşi. E un miros plăcut, de livadă cu pruni şi caişi, semn că baba bea ţuică bună, naturală. Îşi ia sticla cu borviz şi baba pleacă, fără să-i mulţumească.

Dar indispoziţia nu m-a părăsit. Pe drum, o zăresc pe Niculina, care se întoarce la noi. Din banii primiţi de la mine, şi-a luat la chioşc ceva alb, din care muşcă, tuşind. E mânjită la gură cu muci şi cu resturi albe din acea halviţă sintetică, sau ce-o fi fost ea, judecând după celofanul colorat.

De ce mă intimidez în faţa Ninei?

Eu nu cred în prostii parapsihologice, desfid isteria bioenergiei şi îmi râd de forţa hipnotică a unor personaje ciudate, de exemplu, ca acea georgiancă ochioasă, pe nume Djuna Davitaşvili, care-o înspăimântă pe o colegă de-a mea nu în toate minţile colega, dar poate şi georgianca.

Ba, chiar cred că eu aş putea sta foarte liniştit cu Rasputin, la una mică, în timp ce l-aş privi în ochi şi i-aş zice aşa, bătându-l pe umăr:

— Scuteşte-mă, Grigore!... Eu nu-s Alexandra¹², măi!... Amândoi ştim că eşti un beţivan.

Nu mă puteam uita în ochii ei pentru că sunt bogat?

Eu câştig bani numai din bogăţia pe care o am deja, fără să lucrez nimic altceva, decât ridicarea dividendelor ce mi se cuvin, a bodânzilor şi a chiriilor din casele pe care le deţin, fără a mai pune la socoteală acţiunile mele la diferite societăţi şi multe altele. Numai pentru că deja sunt bogat, eu câştig, într-o singură clipă, bani mai mulţi decât vor trece prin mâinile Ninei şi ale celor nouă fraţi ai ei, în întreaga lor viaţă. Şi, deşi am atâţi bani, vin la fântâna lor să le fur apa, fără să plătesc redevenţa. Mă port ca Şevron.

În sfârşit, nu-mi dau seama din care pricină, dar atunci eram nervos, vinovat şi stânjenit, iar întoarcerea ei mă indispuse şi mai tare.

Atunci, s-a întâmplat ceva neaşteptat şi de neînţeles, ceva care mă urmăreşte încă şi acum.

Cu coada ochiului, pe furiş, ca să nu mă uit la ei aşa, de-a dreptul, i-am văzut.

La izvor, Teodor se îndreptase de şale, sprijinindu-şi coatele de ghizdul rece, ca şi cum s-ar fi odihnit. De partea cealaltă a soclului de piatră, Nina sta în acelaşi fel, doar că ea nu atingea pământul decât cu un singur picior, genunchiul celuilalt tot cercând să şi-l suie lângă coate.

Şuşoteau ceva amândoi, ochi în ochi şi tâmplă lângă tâmplă, ca două turturele înamorate, fără să pot auzi ce-şi spun. Din când în când, doar glasul Ninei răzbătea până la mine, înălţându-se subţirel şi melodios, apoi coborând galeş, ca rugămintea blândă a unui copil bolnav şi alintat, gata-gata să plângă. Ce-i vorbea el nu auzeam, dar eram cât se poate de uimit, pentru că-l ştiam tăcut, chiar morocănos cu ţiganii.

Deodată, se întâmplă ceva ce mă făcu să tresar şi să-mi întorc iute privirea dinspre ei, aşa cum faci atunci când surprinzi pe cineva într-o împrejurare în care acela nu vrea să-l vezi, de care se ruşinează. Iar tu, dacă eşti, măcar cât de puţin, delicat, întorci privirea şi te faci că n-ai văzut.

Totuşi, curiozitatea şi mirarea mea erau aşa de mari, încât m-am uitat din nou. Tot pe furiş.

Teodor îşi scosese mănuşile marca Black DiamontHeavyweight, cele cu care se suise astă iarnă pe Matterhorn, Eiger şi alte vârfuri din Alpi, şi i le pusese Ninei. Iar acum, îşi scosese şi căciula, marca Fjord Nansen Mont Blanc, cu bandăwindproofdin No-Wind, cea pe care o purtase în Monte Rosa şi Mont Maudit, tot din Alpi. Se căznea, în zadar, să vâre părul de smoală întărită al Ninei în căciulă, dar vâlvătaia de noapte nu se lăsa îndesată, izbucnind în căderi, pe de lături.

Până la urmă, Teodor a reuşit, iar eu, iute, am întors capul dinspre ei.

Linişte. Pe drumeag, trecea o căruţă cu lemne.

La întoarcere, m-am aşezat în dreapta, să pot privi liniştit munţii. Teodor, la volanul maşinii, tăcea ca la venire, ca la ducere, ca totdeauna. Dar acum parcă tăcerea lui era şi mai îndărătnică, ori poate că mi s-a părut.

O clipă, enervat de tăcerea lui, mi-a trecut prin cap să fiu cu el flecar şi răutăcios, să-i zic şi eu din Exupery: “De prea multe ori am văzut mila rătăcindu-se!”.

Apoi, să şoptesc în urechea ateului:

— Lasă, Teodor! Nu mai fii supărat. Mănuşile tale vor strânge la vară, în căuşe de ferigă, zmeura sângerie din tăieturile de pădure... Toamna, la căderea brumei de argint, când boncănesc şi nuntesc cerbii şi se fac ghebele, vor aduna coşuri cu mure şi bureţi, învelite în foi brumate de brusturi. Afine, nu, pentru că, prin aceste locuri, afine nu se fac, mă...

Dar, nu ştiu de ce, nu i-am spus nimic, l-am iertat şi am tăcut şi eu, fir-ar tăcerea a dracului să fie.

Nu-mi place tăcerea. Eu sunt flecar, mie îmi place vorbitul fie că ai ceva de zis, fie că n-ai. Dar, măcar trăieşti vesel şi uşor.

Tot Saint-Ex.¹³, ăsta, mi se pare că a scris undeva propoziţia „Adevăratul semn al calităţii e tăcerea”.

No, dragă Antoine de Saint-Ex., ia-te de mână cu Teodor ! Mie, unuia, nu-mi place tăcerea, pentru că poartă în ea ceva grav şi trist. Mi se pare că-i vestitoarea unor suferinţe pitite-n dosul ei, care vor sosi curând. Aşa că, mai bine, sunt flecar.

Deodată, Teodor opri maşina, să-mi arate ceva. Sub cerul în amurg, din Ţara Bârsei, învăluită în geruială viorie, ieşea o spinare lungă şi zimţată de munte negru, după care se pregătea căderea soarelui.

Uimitor de iute a fost acel apus. De neuitat.

Mai întâi, zărirăm cercul purpuriu tivit cu dantelă neagră: Turnurile, Vârful Ascuţit, Ţimbalele, Vârful La Om. Soarele se ducea după munte, cădea cu iuţeala secundarului de ceas.

Ultima lui sclipire fu albă şi scânteietoare, o ţâşnire alb-orbitoare ca, la eclipsă, mărgelele Bailey. Apoi, soarele căzu după munte, sclipirea mărgelelor se stinse şi umbra s-a întins, albastră şi îngheţată, peste câmpia bârsană şi peste noi.

Decembrie, 2013