Povestea lui Mamalac (fragment) -  de Vasile Brânduşoiu

 

 

— Dar nu te învinui așa, soro!, încercă Ilie s-o liniștească. Că doar nu-i păcat ce-ți intră în gură! Ce-ți iese, scrie-n scripturi...

 

— Cuvioase, îi zâmbi ea atunci, lingându-și cu vârful limbii buzele boite, mușcând-o cu dinți albi pe cea răsfrântă, de jos. Degeaba arăți tânăr!... Ești un flăcău verde și puternic, dar zăvorât într-o chilie. Mă întreb așa: oare nu i-o fi cuvioșiei tale plin de pofte trupul acela tânăr și voinic?

 

— Eh, soro!... oftă Ilie. Soarta monahului...

 

Dar, din când în când, nu zic nu. Mă mai îndulcesc... Ba cu-un pahar, ba mă mai las îndulcit și de-un trup tânăr de muiere... Soro, hai cu mine! De aici din cârciumă, eu mă duc drept pe moșia Cichirdicului, să-l cercetez pe boierul valah. Tu, soro, vino cu mine!... Pe drum, ne-om iubi tâlhărește și-om petrece cu vinuri și pastramă. Iar la Cichirdic, după ce l-om alunga din conac pe boier, ne-om desfăta amândoi cu rachiuri. Și ce ne-om mai tăvăli amândoi în divanurile lui de catifea, cu baldachinuri de mătase...

 

Atât apucă Ilie să spună roșcatei... Capul lui căzu pe masă. Apoi, întregul Ilie căzu sub masă, ca un lemn greu și mort. Vinul îi fusese măsluit, amestecat cu fierturi dospide în ierburi rele cu veninuri vrăjitorești de beție și uitare neagră.

 

După ce se trezi, Ilie nu-și aminti nimic.

 

Popa Gherasin deodată tăcu, ca și cum povestea lui se sfârșise.

 

— Apoi? întrebă Mamalac, care golise două ulcioare. Acum părea tulburat, nerăbdător să-i afle poveștii sfârșitul. Boierul valah, Părinte, te pomenești că o fi aflat de la muierea stricată cum umblai cu Ilie spre Cichirdic, ca să-i scurtați nițeluși viața?!...

 

— A aflat, bre!... Muierea cea roșie s-a dus îndată la cârciumar. Iar cârciumarul, fusese dinainte bine plătit să iscodească și să-l vestească pe boier. Pentru că boierul se aștepta să mă duc la Cichirdic, era pregătit. El păstra legături în Țara Românească, avea neamuri și prieteni în locul din care fusese alungat, trăgând totuși nădejde cândva să se întoarcă.

 

În acel an, Oltenia se uscase arsă de secetă. Grânele se sfărâmau între palme, uscate ca iasca. Izbucniseră foametea cu bolile. Satele porniră în băjenie prin poieni și păduri, iar la drumul mare ieșise o tâlhărime flămândă și crudă. Boierului valah nu-i fusese greu, cu două pungi grele de aur, să năimească din vreme o ceată de păgâni ticăloșiți la furăciuni, la siluiri și omor.

 

Dar în timp ce eu așteptam întoarcerea lui Ilie de la Cichirdic, boierul valah îl primise acolo cu temeneli, prefăcându-se bucuros că poate milui un călugăr cerșetor, întru iertarea păcatelor sale și ale feciorilor săi. I se înfățișă lui Ilie ca un binecredincios smerit.

 

Nu trecuseră decât două zile – de când îl vânduse muierea cea roșcată din cârciumă – că lui Ilie îi și zâmbiră din nou vinurile vechi. De data asta, îi erau turnate de țigănci tinere.

 

Într-una din acele nopți, după ce înghiți mulți crapi tăvăliți în mujdeiuri, scoși din iazurile Cichirdicului anume pentru el, Ilie dădea pe gât rachiuri dulci – șâp după șâp! –, dezmierdat între brațele fierbinți ale unor țigănci. Întâi, cum prea nădușise, își scosese camilafca. Apoi, Ilie își lepădase și rantia, ca să poată lua o țigancă tânără – hai, hopa-sus!, o chemă vesel – pe genunchii lui gata-dezgoliți. Țigăncușa zvâcni sus, îl încolăci de gât, și i se gudură la piept. Cineva șopti atunci, din întuneric:

 

— Dar stăpânu-ți, Culai, unde-ți șade el, bre?

 

Peste Ilie, o clipită alunecă umbra muierii roșcate. Dar, în veselia lui, crezu că așa cum vede el lumea, așa îl vede și ea pe dânsul. „Dacă eu nu știu cine mă întrebă unde-i Culai, își spuse, nici cine mă întreabă nu știe cine-s eu!...”. Așa că le dezvălui totul, ca la cârciuma din Roman

 

— Păi, cum aveai dumneata încredere în Ilie? Că era și bețiv, și muieratic, și palavragiu..., spuse Mamalac.

 

— Dar stai să vezi, bre! L-a ținut boierul acolo, ca pe un pașă... Ilie, deși-mi era credincios, nu se îndura să mai lase Cichirdicul. Călugărul cerșetor lenevea acolo, pe divane de catifea, ca-ntr-un serai. Oriunde întindea Ilie mâna, nimerea ciubucul și filigeana de cafea parfumată. Pe mesuțe, găsea chisele din jad, cu șerbeturi de fistic și zaharicale. Uneori, mergea dimineața cu feciorii boierului la vânătoare cu șoimi. Seara, Ilie gusta din licorile de dragoste, ținute în mici șâpuri argintii, licori care le ațâță bărbaților pofta de muiere. Apoi, numai ce lovea Ilie din palme și chema la dânsul haremul țigăncilor, care sosea gata-despuiat. Și toată noaptea se lăsa frământat de brațele lor, între sânii și coapsele unse cu uleiuri parfumate...

 

— Iar în vremea asta, așteptai să se întoarcă? întrebă Mamalac.

 

— Nu, nu-l mai așteptam, bre... După vreo lună, văzând eu că nu se întoarce, o pornisem către Roman, pe urmele lui. Îmi lăsasem singuri în conăcelul din dumbravă fata cu cei doi copii, singuri-singurei. Doar cu niște slugi bătrâne.

 

Dar ceata năimită de boier târcolea prin apropiere. Jarcaleții trimiseseră mai nainte în dumbravă și câteva iscoade, sub înfățișări ciudate. Unul îi zise fetei că-l cheamă Ahasverus¹, că fusese cizmar la Ierusalim pe când a murit Hristos. Că, de atunci, e jidov rătăcitor. Altul, că-i un călugăr muscal, pelerin către muntele Athos. Și alții...

 

Porunca le era așa: pe mine să mă treacă prin paloș, cu tot cu oameni și slugi. Iar pe copii să mi-i fure într-o goană, apoi să-i înfățișeze boierului în cinste mare, ca pe nepoții lui de sânge. „Fata, de-o vrea, luați-o și pe fată”, poruncise boierul. „De nu vrea, să aibă soarta lui Culai!”...

 

Când am băgat de seamă înșelătoria pe care mi-o întinsese boierul valah, m-am întors de la Roman la Vetrișoaia numai într-un galop întins. Cum crăpa sub mine un cal, mă și-ncleștam în coama altuia odihnit – șase cai am adus în istovul morții, până am ajuns în dumbravă!... Și am ajuns. Ca un făcut, am ajuns deodată cu Ilie.

 

Pentru că, țigăncușii pe care Ilie și-o tot suise pe genunchi, pesemne îi plăcuseră dezmierdările și sărutările lui. Așa că, într-o noapte, frumoasa cu salbă își ușură sufletul, mărturisindu-i că stăpânu-său, Culai, se află în primejdie. Abia atunci izbuti Ilie să se smulgă din ghearele plăcerii. Și porni către mine, ca turbatul...

 

Dar peste conăcel, deja plutea moartea...

 

Glasul lui Gherasin abia de se mai auzea... Luna păli ușor sub trecerea unui nouraș vioriu. Lui Mamalac i se mișcă în sus și-n jos mărul lui Adam – fără vin! – ca și cum și-ar fi înghițit lacrimile. Cățeaua Jinga simți emoția lui și mârâi gros la stele. Țigăncile tinere scânceau goale în umbra lunii. Babele pâcăneau fum din lulele, făcând nori albăstrii. Mica poiană asculta încremenită.

 

— Ceata năimită de boier, urmă Gherasin, număra cam... vreo doișpe, treișpe jarcaleți² nelegiuiți. Erau o amestecătură pestriță din valahi, greci, turci și bulgari. Cel mai curat dintre aceștia făcuse în viața lui, și omor, și hoție. Dăduse foc unei biserici, îl omorâse pe popă, apoi o pusese pe preoteasa goală să șadă cu fundul pe icoană, siluind-o în batjocura sfintelor taine. Ceilalți jarcaleți, însă, erau mult, mult mai răi...

 

Când intrară în dumbravă, se clătinau deja cu mințile băute. La conăcel, pe slugi le-au spintecat, făcând în fața lor adânci temeneli, ca și cum le-ar fi dat bună-ziua. Le-au tăiat în pridvor, sub privirile fetei și ale copiilor.

 

Fiică de boier aprig și curajos, fata asta a mea era tot așa la fire. Dar, pe lângă curaj, ea mai dovedi și viclenia muierilor, acea viclenie moștenită de la bătrâna lor Eva... Viclenia asta, e bine-știut, întotdeauna le vine de hac bărbaților mai puternici ca ele. Scriptura ne-o amintește. Fata pricepu îndată în ce mare primejdie se află.

 

— Sărmani, bieți copilași!, îndrăzni să se tânguiască țigăncușa cea tânără, care toată noaptea le cărase ulcioarele pline. Scâncea goală, pătată pe sâni. Ședea ghemuită pe vine lângă cățeaua Jinga, să se mai încălzească în blana ei. Nopțile Vetrișoaiei sunt răcoroase.

 

— Fata pricepu îndată..., reluă Gherasin. Pe copii, îi trimise iute, cu glas poruncitor, sus la pădure. „Lăsați-i să se ducă” îi ceru fata jarcaletului urât, care părea căpetenia celorlalți. „Să culeagă, pentru domniile voastre, ciuperci de toamnă. Vi le-oi coace la rolă³, le-oi presăra cu sare și cu brânză sărată și vi le-oi servi, domniilor voastre, lângă rachiuri de perjă...”.

 

Fata cunoștea leacurile. În Valahia, o învățase un grec, pe când era copilă, leacurile bune făcute din otrăvuri rele. Așa că, în cămările conăcelului, ea ținea fierturi din mătrăgună și cucută, pe lângă fierturi din ciuperci otrăvitoare de toamnă – din cele care omoară și un cal numai dacă-l atingi pe buze cu un clinișor. Pe mine și pe copii, fata ne vindeca cu otrăvuri și de vătămătură, și de coptură, lingoare, și de tot felul alte boli.

 

— Otravurile nu vă omorau? întrebă Mamalc.

 

— Nu, bre, nu ni le dădea curate... Când am fost eu odată tare bolnav, fata a turnat într-o ulcică nițică fiertură dintr-o anume ciupercă rea. Apoi, a umplut-o peste fiertură cu apă limpede, neîncepută. După aia, a deșertat ulcica. Nici mai mult, nici mai puțin, de patruzeci de ori⁴ a umplut-o și-a deșertat-o... Mi-a dat apoi să beau ultima clătitură a ulcicii și... m-am vindecat, bre!...

 

— Cunosc și eu leacul, auziră din întuneric glasul Nanei – țiganca zbârcită, bătrână de vreo sută de ani, care era vindecătoarea cu ierburi a Vetrișoaiei.

 

— Cum dădură cu ochii de fata mea atât de frumoasă, urmă Gherasin, jarcaleții se buluciră către ea bălind, ca la o pradă bogată. Unii îndată o apucară pe fată de păr, alții prinseră să-i jupoiae între unghii cămașa, lăsându-i dâre roșii pe sâni. Dar cel care le era căpetenie, deodată zbieră la ăștia: „Îndărăt, șacalilor!” și-l izbi în țeastă, cu mânerul hangerului, pe jarcaletul care se pusese în genunchi, vrând să o muște pe fată de sub burtă. Fata, însă, fata mea... parcă se tot lăsa și parcă-i tot ademenea!...

 

„Eu, primul, eu petrec mai întâi cu muierea!” striga căpetenia. „Iar voi – după ce m-oi goli!” zbiera, în timp ce-o împingea pe fată cu paloșul în piept, ducând-o spre cerdacul unde se găsea lavița noastră, acoperită cu lână. Fata simți sub țâța stângă arsura vârfului de oțel.

 

În culcușul nostru, din care număraserăm de atâtea ori stelele de pe cer, fata mea se trezi trântită și despuiată. Spurcatul se zvârlise pe ea și se deșertă, făcând lăcăraie – în râsul desfrânat al jarcaleților, care-și beau mai departe rachiurile, privindu-i băloși...

 

De pe costișa pădurii, ascunși într-o vizuină părăsită de vulpe, copiii vedeau tot...

 

După ce căpetenia golită se sculă de pe fată, ea îi rugă pe ceilalți – care se apropiaseră de laviță, pregătindu-se să ia locul golitului – s-o lase nițeluș afară, „să-mi lepăd la gard udul”, le zise. Apoi, fata fugi iute la pârâiașul curat, unde își clăti duhoarea de dihor bolnav, de care duhnea jarcaletele. Duhoarea-i intrase în piele.

 

Întoarsă de la pârâu, îi ademeni:

 

„– Om petrece, domniile voastre! Niciuna dintre domniile voastre n-o să rămână cu mine nepetrecut... Dar înainte, haidem la ospăț. Așa cum broasca pe uscat nu cântă, nici trupul flămând nu are tăria trebuincioasă împlântării de dragoste.”

 

Jarcaleții primiră...

 

Fata le turnă vin din oala cea mai mare. Jarcaleții băură, băură, băură...

 

Primul care căzu la pământ fu căpetenia care-mi îmbibase fata cu miros de dihor. Jarcaletele pică greoi, zgârcindu-se vânăt. Își rupea unghiile, scurmând cu ele-n podea. Bălea și răcnea înfiorător. Orbiți de băutură, ceilalți nu bănuiră nimic. Râseră de mort, chiuiră și cântară, crezând că pe căpetenie o trăsnise băutura.

 

Apoi, încă patru jarcaleți se holbară vineți, încovrigați, râcâind cu unghiile pe pântec. Deodată, fata le scuipă în față: „Niciuna, domniile voastre, n-o să rămână cu mine nepetrecut...” . Căzură și ăștia patru. Totuși, cel mai voinic dintre ei apucă să urle către fată: „Cățeaua! Curva!...”

 

— Atunci am ajuns eu acolo, bre... Acareturile deja ardeau. În odaia mare, asta am găsit: cinci jarcaleți puțeau umflați, scursuroși pe podea. Dintre cei încă vii, doi o țineau pe fată de păr. Alții doi, îi descleștaseră dinții cu lama hangerului. Ultimul, îi turna fetei pe gât, cu oala, vinul otrăvit cu ciuperci de toamnă.

 

Am pus-o ușurel pe laviță. Mi-am aplecat urechea pe pieptul ei, ca să-i aud răsuflarea. Dar tăcerea încremenită din acel piept mă încremeni și pe mine într-un stâlp de sare. Ca pe muierea lui Lot.

 

Mă trezii din moarte, după multă vreme. Eram zguduit zdravăn și stropit cu rachiuri, de bietul Ilie. El năvălise cu puțin în urma mea, însoțit de câțiva tovarăși. Mai întâi, mi-i scoseseră pe cei doi copii din vizuina vulpii. Apoi, îi dăduseră în grija unor oameni buni.

 

După aia, cu lovituri pripite de secure, ascuțiseră parii cei înalți și groși din gardul ce înconjura conăcelul. Când mă trezii din moarte, deja corbii începură să se adune, ca să ciugulească ochii și buzele jarcaleților. Hoiturile înfipte în țepușele gardului puțeau tot mai tare și se scurgeau pe iarbă, bâzâite sub roiuri de muște verzui...

 

— După ce mă mai trezii din moarte, Ilie îmi spuse:

 

„– Omoară-mă, bre, Culai! Dacă nu mă străpungi tu în clipa asta, în care ți-o cer, mă spânzur eu. Mă atârn de prima cracă – care-i destul de groasă, ca să ție hoitul meu ticălos.

 

Smulge-mi-o tu, acum! Ia-mi viața din trup, bre... Acea viață, pe care cândva mi-ai scăpat-o tot tu, dar degeaba! Dacă mă omori, o să fiu îngropat de popa Gheorghi în cimitir, ca un creștin. Dar, de m-oi spânzura, m-or zvârli la vreo răspântie pustie de drumuri, cu câinii...”

 

— Ce-ai făcut? L-ai omorât? întrebă iute Mamalac. Cățeaua Jinga se ridică în patru labe.

 

— Da. Pe loc, bre!...

 

— Bine! aprobă Mamalac.

 

Cățeaua Jinga se încovrigă la loc și se lipi iar de țigăncușa goală. Luna tremura albă după plopi, gata să apună. Poiana sclipea, se arătau zorii doldora de rouă.

 

— L-am omorât ușurel, bre, cu dragoste.

 

— S-a văitat?

 

— Nu, tăcu Ilie ca mielul. Dar cum își dădu duhul, se dezlănțui un potop, bre! Aerul se făcuse așa de negru, încât nici nu mai știai unde-i cer și unde-i Prut. Apoi, prin amurg, sosi marea viitură. După scurtă vreme, apele acoperiseră totul. Pe noianul apelor pluteau păduri smulse din rădăcini, poduri, sate cu morile sfărâmate, leșuri de herghelii, cirezi umflate de nămoluri. În ograda conăcelului, țepușele cu hoituri ieșeau deasupra apei. Leșurile unduiau ciupite de raci, încolăcite cu șerpi de apă.

 

Ploaia nu s-a oprit. Întreaga noapte, fulgerele brăzdară cerul. Scăpărau, scăpărau necontenit și-n lumina lor viorie o zăream pe fată și pe Ilie. Ședeau amândoi pe laviță, cuminți.

 

Ședeau pe laviță, cuminți... Ilie – un tâlhar de pe Prut. Și fiica boierului – bunica voastră, bre!... Așa-i!

 

În clipa în care mărturisirea lui Gherasin își luă zborul, se treziră mierlele, privighetorile, vrăbiile, graurii, cucii.

 

Toate păsările dimineții începură deodată să cânte. Poiana suna de mii de glasuri. Fața lui Mamalac se însenină, luminată de-o bucurie.

 

— Dar până acum, de ce ai tăcut? întrebă.

 

— Așa-mi poruncise popa Gheorghi, pe patul de moarte. Să păstrez taina, ca să nu pun o vrajbă între voi și nepoții valahului. El m-a spovedit și m-a împărtășit. A spus o rugăciune de ispășire, apoi mi-a dat canon de iertare: „Culai!” îmi spuse atunci. „Fă-te popă! Fii tu popa Vetrișoaiei, în locul meu!” După aia, popa Gheorghi mai bău o cană cu vin și închise ochii.

 

— Și de ce mărturisești asta acum? mai întrebă Mamalac.

 

— Domnița Magda, soru-ta, bre, Mamalac, suie acum către cetatea Suceavei, mândră și cu burta la gură. Ea poartă cocon domnesc. Mi-e nepoată, bre... Vreau să știe cronicarii că, dacă o da bunul Dumnezeu, din acel nebun de Culai – tâlhar popit – se trage, Moldovei, domnul...

 

Cum termină ce avu de spus, popa Gherasin ceru țigăcușei de lângă el o cană cu vin. Bău încet. După ce-o goli până la fund, închise ochii și muri, așa cum făcuse în urmă cu un veac popa Gheorghi din povestea pe care abia o sfârșise de spus.

 

Țigăncile bătrâne începură să bocească. Cele tinere se luară după ele.