Mingea

In sfirsit am primit-o!

Era o minge de fotbal "originala", din Vest, marca Artex, din piele veritabila, cu pentagoane in alb-negru, cumparata si trimisa de mama mea din RFG, care traia acolo inca din 1977. De fapt la cei 10-11 ani pe care-i aveam, nu ma prea interesa fotbalul, in timp ce multi dintre vecinii si colegii mei erau de-a dreptul pasionati de “regele sporturilor”, chibiti sau jucatori - insa mingea, mingea aceasta mi-o dorisem foarte mult.

Fotbal am jucat dintotdeauna submediocru, nu prea aveam chef sa fug, nu aveam tehnica, driblingul nu-mi reusea; asa ca mai tot timpul ajungeam sa fiu pus ori in defensiva, ori, uneori, in poarta, asta pentru cazul in care eram ales in echipa si nu stateam pe tusa.

Azi, daca ma gindesc bine, imi dau seama ca dpdv tactic era totusi un compromis foarte discutabil: sa-i pui pe cei slabi in defensiva sau chiar in poarta!...dar unde sa-i plasezi?! Cei mai buni fotbalisti sau profii de sport, care alcatuiau echipele, trebuie sa fi avut mari dileme pe chestia asta...

La bloc, unde locuiam, pe B-dul Garii, in Brasov, nu prea era loc de batut mingea, - prea multe masini parcate, strada ingusta - asa ca m-am dus cu mingea mea nou-nouta la scoala mea, la Generala 19, care era aproape, 5-10 minute de mers pe jos.

Existau acolo doua terenuri, pe cele doua laturi de baza ale cladirii, unul mai mare, celalalt mai mic, fiecare cu cite 2 porti de fier, toate fara plase, iar curtea scolii era asfaltata, ceea ce nu prea imi convenea fiindca stiam ca astfel luciul mingii se va duce rapid de ripa si ca pielea mingii va suferi. Eu il preferam pe cel mai mic, fiindca nu trebuia sa alerg atita, portile aveau si cosuri de baschet, iar una din porti avea in spate o groapa de nisip in care deseori mingile aterizau si se opreau. Plus ca pe latura aceea se putea foarte bine si juca la peretele scolii, fotbal sau tenis; totul era deci mai practic, mai intim. In ziua aceea nu se afla mai nimenea pe-acolo, cu atit mai bine. Am inceput direct sa ma joc la perete, - suturi cu latul si cu ristul, din diferite pozitii si distante, inclusiv prinderea mingii care revenea din zid, ca un portar. Jocul, antrenamentul la perete e tare fain, ai de pilda marele avantaj ca poti controla si prinde foarte bine mingile, nu prea poti fi luat prin surprindere. Nu dupa mult timp au venit catre mine doi baieti, cam de virsta si marimea mea si m-au intrebat daca vrem sa ne jucam impreuna; nu aveam eu chef, dar nu i-am refuzat. Nu am indraznit sa-i refuz. Nu stiu cum si cit am jucat cu ei, cred ca foarte putin, dar imi amintesc ca la un moment dat, unul dintre ei, un negricios cu parul vilvoi, daca nu cumva tigan de-a binelea, m-a luat brusc de git, m-a indoit si m-a tinut cu capul in jos, invirtindu-ma. In acest timp celalalt a luat mingea si a fugit cu ea. Tiganosul mi-a dat apoi drumul si a fugit si el. Ori n-am avut curaj, ori am fost descumpanit, nu mai stiu exact cum am reactionat, cred i-am urmarit un pic si am renuntat dupa scurt timp - erau prea iuti de picior si prea departe, disparusera undeva intre blocuri.

M-am intors acasa singur, fara Artex, trist, indignat si umilit, - probabil ca am si plins. I-am povestit tot pocinogul lui Oioio, cum ii ziceam - adica lui Ion, unchiul meu mare (fratele bunicului meu, din partea mamei) la care am crescut, la el si sotia lui, Ilse. Lucra doua-trei dupa-amiezi in administratia blocurilor din regiunea Garii, - a incercat el si in zilele urmatoare cumva sa-i identifice, a intrebat in stinga si-n dreapta, dar cum sa-i gaseasca si sa-i prinda pe hotomani? - nu aveam nici un fel de indicii ca lumea. Abia citeva saptamini mai tirziu am aflat, mai degraba intimplator, despre un posibil nume al negriciosului, care, pare-se, mai facuse o porcarie, - dar n-am mai aflat nimic, cazul s-a inchis.

Desi, daca ma gindesc bine, a fost mai mult decit furt, a fost jaf. Si lasitate, doi contra unu.

Au trebuit sa treaca foarte multi ani, - vreo 25-30, timp in care am schimbat si tara, ajungind in locul originar al primei mele Mingi adevarate, in Germania - pina cind am incetat sa ma mai gindesc la vreo posibila razbunare sau revansa, pentru cazul, binenteles cu totul improbabil, de a-l fi reintilnit si recunoscut pe hot. De fapt nici azi nu stiu exact, daca chiar l-am iertat pe tiganus, sau daca doar trecerea timpului a estompat lucrurile si sentimentele.

-------------

Abia tirziu, la 42 de ani, in 2011, am fost impreuna cu fiul meu, in premiera, la un meci de fotbal live, - un derby Augsburg vs. München, in liga a doua.

Multi prea multi oameni laolalta, galagie si zgomot, stress – pentru amindoi. Dupa cum de fapt o si stiam dinainte, nu agreez colectivele, masele. Dar am vrut sa fac si experienta asta. Acuma pot s-o bifez linistit. Orisicit, am vazut un gol, singurul, in repriza a doua – mi-am dat seama abia atunci, ce usor am fi putut scapa din ochi sutul decisiv, daca n-am fi fost pe faza, caci reluare nu exista pe live, - este ca in viata. Nu se poate repeta nimic, cu adevarat. Am avut deci noroc cu golul, caci am fi vrut sa plecam deja la pauza. Ne-au retinut pofta iscata de cartofii prajiti oferiti linga stadion, cu cirnaciori si Cola, si faptul ca eram dependenti de masina cu care venisem, a colegului meu de servici, impreuna cu sotia sa – vizita la meci fusese initiativa colegului. Asa ca raminem cuminti, ne uitam si consumam in continuare la televizor, acasa, comod, pe ecranul lat. Deseori transmisiile sint "live", cu reluari, din toate unghiurile posibile, cu comentariile de rigoare, iar in pauza, respectiv dupa terminarea meciului mai totul se analizeaza si se rumega pina in cele mai mici amanunte. De fapt nu sint cuminte de loc, uneori ma iau cu jocul, ma ambalez si comentez tare, eu marele specialist!, deseori iritindu-l pe fiul meu de linga mine. Insa e vina lui, de la el am luat microbul fotbalistic...

Dar uneori chiar jucam impreuna fotbal, o facem mult prea rar din pacate - inertia e in genere prea mare - atunci mergem pe strada laterala casei, alegem o fisie de teren, trasam cu creta citeva linii transversale pe asfalt si jucam tenis de picior. Asa de bine si cu atit de multa placere nu am jucat niciodata fotbal. Iar la anul vin din nou mondialele, - ce nebunie, ce pierdere de timp, ce agitatie. Si totusi, stiu de-acuma ca ne vom vom uita la destule meciuri.

Imi mai amintesc cum, copii fiind, ne jucam undeva prin apropierea blocului in miniechipe, de 2 sau maximum 3 baieti, asa ca unul dintre noi trebuia sa fie "portar inaintas", adica avea voie sa se miste peste tot, nu doar in micul sau careu...ce libertate! Statul in poarta era resimtit ca un fel de pedeapsa, caci toti vroiam sa fim la minge, sa dam cu piciorul in ea. Iar cind jucam in echipe mai mari, pe asfaltul scolii Generale nr.19, imaginea standard era aceea a unei buluceli haotice - mai toti ingramadindu-ne in jurul mingii; mi-a spus-o odata Oioio, care trecea pe-acolo uneori si ne privea cu placere, amuzindu-se.

----------------------------

Ma uit in curte si in garaj, s-au adunat nu mai putin de SASE mingi de fotbal, doua de baschet, una de volei, plus alte citeva mai mici, desi batem mingea rar in curte, prea rar. In afara de ele mai avem inca vreo duzina in casa, si mai mici, pe astea le folosim mult mai des, pe masa albastra de tenis din gradina, unde le tot „taiem“, dindu-le efecte in directii diferite si le batem peste netz, incolo si incoace: ping-pong. Ciudate mingiute - copil fiind erau deja made in China si aveau la mijloc dunga de imbinare a celor doua emisfere, azi insa sutura aceea se afla, naiba stie cum!, in interior, asa ca exteriorul mingii, suprafata ei, este perfect rotunda. Daca calci pe mingiuta sau daca o strivesti, plasticul miroase foarte neplacut si intensiv- este probabil razbunarea dezvaluirii suturii de pe dinauntru care iese la iveala. Respectiv a distrugerii perfectiunii rotunde. Adevarul adevarat este ca mai avem si alte mingi in casa, 15 la numar. Sint ceva mai mici si arata altfel: sint mult mai tari si pline (fara aer), numerotate si colorate in doua feluri (pline, sau pe jumatate) - adica marcate clar, diferentiate, individualizate am putea spune. De fapt nici nu se mai numesc mingi, ci bile -de biliard, desigur. Bile lovite altfel si cu altceva, intr-un alt joc, dintr-un alt spatiu, altfel delimitat, cu reguli, tehnici, scopuri diferite. Un alt joc, cu o alta fascinatie si semnificatie. Sau poate doar o alta forma de joc, una din multele posibile ale aceluiasi mare joc al vietii, al destinului, doar altfel aranjat.

Oricum, astazi mingile de fotbal nu mai sint din piele adevarata, ci dintr-un plastic special, - cum mi-a placut initial sa cred, nostalgic - dar nu este adevarat. Sint confectionate din diverse materiale, din piele, sau din plastic, sau din ambele, suprafata e compusa din pentagoane, din hexagoane, sau combinat din ambele, sau doar din diferite fisii rotunde. Dar nu mai sint nici din Vest, nici "originale", ca atunci, mai ales ca, dupa cum vad pe internet, Artex, marca mingii copilariei mele a disparut.

In fine, intr-o duminica din luna mai am redus intrucitva numarul inflationar de mingi, le-am pompat pe toate cu aer, iar cele care s-au dezumflat, au fost selectate, - le-am injunghiat cu un cutit de bucatarie. S-a intimplat sa fie de Paste, de Pastele ortodox.

RP - Mai 2013, LL-Germania