Macazul

 

 

 prietenului Horia

 

 

 

Rafael se întoarse pe cealaltă parte, i se făcuse sete, iar aşa cum şedea lungit, pe stînga, nu găsise mai nimica, paharul era aproape gol, farfurioara mai avea cîteva fărîmiţe de biscuiţi uscaţi.

 

Ce tîmpiţi, doctorii ăştia din Passau, parcă ar fi trebuit să ţină regim la stomac!

 

Dincolo însă, înspre fereastra ce dădea spre apus, pe măsuţa vecinului se aflau încă un pahar plin ochi cu vin roşu, ditamai farfuria cu şniţel vienez, cartofiori bine prăjiţi, trei-patru castraveţi grăsuni, pare-se din ăia adevăraţi, în saramură tare, nu dulcegi şi cu prea mult oţet, ce oroare gastronomică! Una din multele, ca de pildă aia cu popcorn dulce, în loc de sărat. Şi, în fine, – încă bine învelit într-o folie de plastic subţire de 3 microni – un Kürtöskalac, adică o spirală maronie angelică, dată prin zahăr şi scorţişoară, înaltă cam de trei palme.

 

Grăsunul cu mustaţă era un turist vienez, rătăcit în Bavaria. Își rupsese piciorul undeva în Alpi și acum sforăia de rupea, cu faţa întoarsă către geamul în care soarele de seară se scufunda încet, de neoprit.

 

Rafael se ridică un pic şi întinzîndu-se peste pat luă atent toată tava, pe care și-o puse în poală. Ridică apoi paharul cu grijă, sorbi lung din el – bun vin!, își zise, demi, nici prea-prea, nici foarte-foarte – după care începu să se ospăteze.

 

De fapt ăsta nu era deloc stilul său. Nu era hoţoman, dar pofta îl învinsese din nou, iar vecinul de cameră dormea adînc, altfel binenţeles că i-ar fi cerut permisiunea.

 

Pe de altă parte nu ar prea fi ştiut cum s-o facă. Nu ar mai fi ştiut cum...căci cu bitte şi cu danke era cam puţin. Iar restul cuvintelor, hm...se duseseră undeva, topite în uitare. În afară de Scheiße! (rahat) şi Du lieber Gott! (bunule Dumnezeu) pe care le strigase în milisecundele accidentului de pe autostradă, acum o săptămînă.

 

Mare baftă avusese. Toți îngerii lui păzitori trebuie să fi fost pe-acolo, în afara unuia poate, care n-a fost chiar pe fază. Doar şocul, leşinul şi nişte vînătăi. Maşina – praf.

 

Salvarea a venit rapid şi l-a dus imediat în clinica cea mai apropiată.

 

 

...

 

 

Deja în decursul serii de după accident îşi revenise binişor, putînd să umble prin cameră, aşa că atunci cînd soţia împreună cu fiica lui au sosit – veniseră cât au putut de repede – le-a luat în braţe, vrând să le liniştească.

 

— Ach, mein Liebster! Wie geht es Dir? îl întrebă soţia.

 

(ah dragule, cum te simti?)

 

— Bine, chiar foarte bine. Nu vă faceţi griji!...mare baftă am avut.

 

— ... Heee... Wie bitte?!

 

(poftim?!)

 

— Totul e în regulă. Serios, liniştiţi-vă!...

 

— Mama, was sagt Papi?!

 

(mama, ce zice tata?!)

 

— Rafa, was ist los??

 

(Rafa, ce-i cu tine?)

 

— Doris, ce spui? Nu te înţeleg!... Repetă, te rog.

 

— Rafaa...?!?

 

— Papa, was ist los?

 

Fetiţa se uită speriată către maică-sa.

 

 

Mda, în următoarele zile Rafael reuşi să înveţe şi să reţină doar două cuvinte germane, bitte-danke.

Mare performanţă!, își spuse...în ritmul ăsta n-o să ajung cine ştie ce translator.

 Iar se înşelase, crezând că are talent la limbi. Acum 20 de ani, cînd emigrase din România, avusese cunoştinţe bunicele de germană şi engleză. Acum vorbea perfect germana, plus că învăţase şi ceva spaniolă.

Mă rog, aşa cum se zice îndeobşte că cineva vorbeşte perfect una sau alta dintre limbi. Nimeni nu vorbeşte perfect vreo limbă, niciun poet, scriitor sau filozof, nici elita intelectualităţii vreunei ţări, nici o întreagă naţie, nici toate generaţiile luate laolaltă nu pot cuprinde o limbă – limba e deasupra noastră, deasupra tuturor.

 

Au încercat multe în decursul acestor săptămîni: dicţionare, ziare, TV, nume, benzi audio, video, cursuri pe net - degeaba. Singurul lucru care-i reuşea de minune era să facă poezii, pe româneşte desigur, iar asta cu o uşurinţă uimitoare. În viaţa lui nu-l interesaseră pe Rafael poeziile, versificaţiile.

 Iar medicul-şef, om citit, cu bibliotecă zdravană acasă, şi el venit tot din România, i-a zis că versurile chiar sînt foarte faine.

 

Dar ce folos acum? Cînd se întîlnea cu Doris şi fiica sa, îi apuca pe toţi groaza. De 5 săptămîni, de cînd ea îl ducea la neuropsihiatrie, unde îi făcuseră toate analizele şi testele posibile, care nu-l ajutaseră cu nimic, se tot chinuiau aşa: fiecare vorbea pe limba lui, cu semne, cu mîini şi picioare...

 

Doar în ultima săptămînă a fost ceva mai uşor, căci fata şi soţia începuseră să înveţe ele însele cîteva cuvinte pe româneşte. Doris, mai pricepută, înţelese chiar o întreagă strofă din ultima sa poezie. Care i-a şi plăcut, pentru că era binenţeles vorba de iubire, moarte şi trădare.

 

La sfîrşitul săptămînii, Rafael a putut părăsi clinica, Doris l-a condus foarte grijulie cu maşina, nedepășind 110 km/h. Erau vreo două ore de mers în contra soarelui, care apunea încet şi oscila între a te orbi şi a te mîngîia cu lumina sa, una totuşi prea tare.

 

Rafael se bucura să ajungă în sfîrşit acasă, adică daheim, al 55-lea cuvînt învățat în ultimile zile. Mda, învăţa cu greu şi le numerota pe cele învățate, pentru a-şi bifa succesul înşurubării unei străinătăţi adoptate, respectiv readoptate.

 

A doua zi, era sîmbătă, în fine un mic dejun copios, acasă. (nr. 56 – Frühstück daheim – aproape o propoziţie)

 

Pe la ora zece poştaşul sosi punctual ca întotdeauna – era un turc, ochios, prietenos şi corect, care lucra disciplinat

 

într-un sistem german pus la punct. Aduse pachetul săptămînal cu alte zece cărţi, pe care autoarea lor le primea gratis de la editura Farbsprachen din Dortmund, din Renania de

 

Nord-Westfalia, locului obîrşiei lui Doris.

 

Publicase deja, cu un succes nesperat, a treia ei carte, care se afla în top 10 din renumita revista Spiegel – culegerea de povestiri Wunderblume (Floareminune).

 

Rafael, auzind soneria, se ridică primul vroind să se facă neaparăt util. Luă pachetul în primire, citi locul expeditorului, Dortmund, şi se miră din nou: acolo-gura,

 

dort-Mund. Acolo-gura, hm, trăznit nume de localitate, trimis de editura Limbicolorate?!...ce aiureala cu numele astea nemţeşti. Brusc îşi mai aduse aminte de un alt oraş, Landsberg (muntele-ţară, sau muntele ţării?)..o bulversare în capul său.

 

Mulţumi poştaşului, tare mîndru de sine, cu un apăsat Danke schön!, se întoarse apoi către uşa casei și, împiedicîndu-se de trepte atunci când vru să intre, căzu secerat. Pachetul zbură în hol, iar el se izbi cu fruntea de pragul de jos al uşii.

 

Doris, auzind pocnitura, ieşi imediat.

 

— Oh, Gott! (Doamne!)

 

Se aplecă speriată, dar Rafael se ridică şi o linişti:

 

— Alles ist in Ordnung, Liebes, nix passiert. Du weißt, daß ich so oft, so hastig bin...

 

(totul e în ordine, dragă, nu s-a întîmplat nimic. Ştii doar cît de des sunt repezit).

 

Totul într-o germană perfectă.

 

Doris înmărmuri...Bianca veni şi ea de-afară şi începu să sporovăiască cu taică-său, apoi el cu amîndouă.

 

Aveau multe de recuperat, de povestit.

 

Deja în aceaşi seară au planificat o reuniune familială, pentru ziua următoare - duminică. Minunea asta trebuia împărtăşită şi serbată ca atare, cu toţi cei apropiaţi.

 

 

Duminică, ora 8:55

 

Rafael se duse în baie să-şi facă toaleta. Dusche, Spiegel, Klo, Wasser, Zahnbürste... (duş, oglindă, closet, apă, periuţă de dinţi...) - pronunţa tot ce vedea în baie cu o bucurie de copil, care descoperă lumea.

 

— Wasser...oare cum îi zicea pe româneşte? Wasser, Wasser...hm, Spiegel? Klo?

 

Nu mai ştia. Mă rog, își zise, ce importanţă avea, o să-i vină în minte mai tîrziu. În două ore, tot familionul va fi acasă, asta contează acum. Se săpuni pe barbă şi pe obraji, scoase lama de ras Gilette 5 Mach. Ei bine, da, 3 lame nu mai ajungeau, ultramodern acum erau cinci lame, una lîngă alta, avînd o eficienţă de 155%, aşa zicea reclama. Rafael îndepărtă primul strat de frişcă artificială, iar după cîteva mişcari glisante cu lama multiplă, aceasta îi intră pieziş în piele.

 

La dracu cu tehnica postmodernă! - înjură scurt.

 

Nu-l durea, dar sîngele curgea şi curgea fără oprire, probabil că din nou își taiase o aluniţă.

 

— Doris! Dooris!... Adu-mi, te rog, vata aia a ta specială. Dooriiis!!

 

Ea apăru în uşă şi-l întrebă:

 

— Was ist es?

 

(ce-i?)

 

— Vata, te rog!

 

— Bitte?

 

(poftim?)

 

— Vata! Nu mai am vată.

 

— Rafa, bitte, mach keine solche Scherze, noch ist es etwas früh, glaubst du nicht? Außerdem, soo schnell kann ich Rumänisch auch nicht lernen...

 

(Rafa, te rog, nu fă glume din-astea, nu crezi că e încă devreme pentru aşa ceva? chiar aşa de rapid nici eu nu pot învăţa româna.)

 

— Poftim?!..., continuă el pe româneşte.

 

După care rămase înfipt în română tot restul zilei.

 

Doris trebui să-i explice fiicei, iar mai tîrziu tuturor musafirilor, că asta nu era vreo glumă proastă de-a lui Rafael, ci că, naiba ştie cum şi de ce, iarăşi i se schimbase macazul.

 

Marţi după-amiaza

 

Bianca se juca de-a v-aţi ascunselea cu taică-său. Deodată, când îl surprinse din spate, sărindu-i în spinare de după canapea, Rafael se sperie şi...sări pe şina germană.

 

— Aha tată, te-am prins! Cînd pierzi la joc, trebuie sa vorbeşti nemţeşte - acuma te știu!

 

Iar de vineri, cînd el recăzu în română, fiică-sa încercă consecvent să aplice noua tactică: să-l sperie, sau să joace atît de mult pînă să cîştige o partidă la Nu te supăra frate! sau la Memory. Dar totul fu fără efect.

 

Nu, de data asta nu se împiedecase, nu se speriase şi nu se tăiase, pur şi simplu aşa se sculă din somn...pe română.

 

Pentru ca a doua zi să se scoale "regenerat" pe germană.

Faza nemţească a ţinut şapte zile la rînd - tocmai cît fusese necesar să lucreze la un nou reportaj.

 

Rafael era jurnalist privat, pe piaţa liberă unde cîştiga bine, iar datorită faptului că ştia să facă fotografii excelente, unele la mare modă, bine plătite de marile reviste. Avea intuiţia locului în care să se poziţioneze, în ce unghi şi mai ales cînd să facă clic cu Canon-ul său uriaş, telescopic.

 

Erau de fapt o serie de clicuri, uneori într-o secundă, atunci cînd de pildă fotografia maşinile de formula 1 care vuiau cu peste 300 km/h pe linia dreaptă de finish, mingile de tenis ce zburau şi aterizau şi ele cu vreo 200 km/h - la băieţi orişicum, mai nou însă din ce în ce mai des şi la fete - sau celuloidele de ping-pong cu 9.000 de rotaţii pe minut pe care Timo Boll încerca, cu mai mult sau mai puţin succes, să le returneze adversarilor săi chinezi, străduindu-se să se menţină la 35 de ani într-un top ten dominat de asiatici.

 Făcea, mai exact spus împuşca uneori sute, ba chiar mii de poze la o asemenea sesiune (aşa cum bine zic englezii, shooting, foto-shooting, împuşcare - cu Canon-ul, cu tunul).

 

Munca de bază o executa apoi acasă, la PC, căutînd, comparînd, selectînd - cam o fotografie din 200 era prezentabilă, bună de pus pe piaţă. Dar cel mai mult îi plăcea sa le pozeze pe tenismene, adică pe tenis-women, pe fete - fustiţele lor în vînt, ridicate în sus, picioarele lungi şi musculoase, în plină mişcare sau static încordate, apoi balansîndu-se ritmic în aşteptarea serviciului adversarei.

 

Doris nu era geloasă, o amuza mica lui pasiune şi îi recomanda sincer să o lase totuşi mai moale cu fotografia în general şi să compună, să scrie texte, căci acesta ar fi talentul lui - foarte probabil că şi aici tot ea avea dreptate.

 

 ....

 

Bun, dar cine era de fapt răspunzător, cine era vinovat?!...

Acarul??

Rafael însuşi, pentru că nu avusese grijă şi făcuse accidentul cu maşina? Aşa cum de multe ori şi-o reproşase.

Repezeala temperamentului său? ca de pildă atunci cînd a căzut pe trepte - repezeală moştenită probabil de la bunică-sa, Ana.

Mica neatenţie, când s-a tăiat întîmplător cu lama?...întîmplător, dar nu aleatoriu.

Sau poate vreun înger de-al său, unul jucăuş şi cam neatent?... ori invers, unul din echipa adversă, un drăcuşor răutacios.

 

Din fericire atât Doris cît şi Bianca avansau binişor cu româna, aşa încît într-un timp relativ scurt ele erau cele care, comutând de pe germană pe româneşte, salvau, atît cît se putea, comunicarea zilnică, evitînd sau amânând o ruptură familială ameninţătoare.

 

 După alte patru săptămîni s-au hotărît. Trebuiau să meargă din nou la un alt doctor, după ce zilnic disperaseră şi se certaseră - iar asta, întru totul frustrant şi ineficient, mai mult prin semne şi în paralel - fiecare pe limba sa.

 

Dar ce să facă psihiatrul? I-a trimis la un neurolog, specialistul judeţean. Care a aflat şi el că puţinele cuvinte germane pe care Rafael le învăţa după fiecare criză, sau cădere, din germană în română, le uita prompt, aşa că de fiecare dată trebuia să o ia cam de la zero.

 

— Mda...deci se pare că mai orice fel de şoc, mare sau mic, inclusiv trezitul din somn, îi poate provoca aceste resetări sau, mă rog, inversiuni, mormăi specialistul, după ce auzi întreaga relatare a lui Doris.

 

— Spuneţi-mi, cît de des merge soţul dvs. în România, în patrie? O dată, de două ori pe an?

 

— Ah, nu! N-a mai fost acolo de vreo 20 de ani. De cînd a emigrat.

 

— Aşa de mult?! Păi cum aşa?

 

— A tot vrut, am și planificat de cîteva ori să mergem, dar a tot intervenit cîte ceva. Şi mai ales îi lipseşte nostalgia de România, cum îi place lui să zică. Dar în rest are contacte bune cu rudele de-acolo, ca şi cu limba maternă. Adică citeşte, scrie şi comunică des şi cu mare plăcere pe româneşte.

 

— Aha!...atunci cred că știu ce are, sau mă rog, ce nu are. Soţul dvs. nu suferă de "durerea reîntoarcerii neîmplinite", explică doctorul, care şi el citise "Ignoranţa" lui Milan Kundera.

Hm, ciudat...douăzeci de ani e cam mult - oricum, e rarisism. Poate că tocmai nesuferind de nostalgie face acum crizele astea de ambivalenţă, dacă le putem numi aşa.

 — Mda, cine ştie...nu m-am gîndit, doctore, nu ne-am gîndit la aspectul ăsta. O să-i spun, desigur. Poate ar trebui să facem o excursie într-acolo.

 

 ...

  

La sfîrşitul verii s-au şi dus în fine în România, în Transilvania. Toţi trei, cu maşina de teren a lui Doris, una numai bună pentru drumurile acelea hârtopăite din sud-estul Europei.

Cu banii proveniţi din vânzarea cărţilor ei îşi luase - de fapt i-o cumpărase lui - un Jeep baban, unul de-adevăratelea, made in USA, tracţiune 4x4, cu nişte pneuri late de juma de metru, vopsit negru metalic, înauntru piele fină beige peste tot, cu geamuri fumurii, motor Diesel, cutie automatică cu 6 viteze, 6 cilindri, 250 de cai putere - adică tocmai maşina de vis a Brânduşoiului, care, să fim cinstiţi, nu era foarte mulţumit cu BMW-ul său X5, un SUV foarte comod, agil şi dealtfel capabil de off-road, dar care totuşi se cam chinuia pe pantele extrem de abrupte şi pline de grohotiş, pe care tot mergeau la weekend către cabană lui singuratică, cocoţată undeva foarte sus, prin Bucegi, însoţit fiind de tot felul de studente... nepoate!, le zicea el.

 

Brânduşoiu fusese prof universitar de mate, refuzase de o sută de ori să-l facă decan, doar vroia să-şi facă meseria ca lumea!, studiase şi predase nişte geometrii încîlcite la secţia de aeronautică, iar la un moment dat le şi aplicase pe munţi, la căţărăturile sale pe nişte surplombe imposibile din Piatra Craiului şi Bucegi - ei da, pe-atunci bătea munţii cu piciorul, acuma o făcea cu 4x4 – oricum, el era deci cel mai bun prieten al lui Rafa, iar meseria lui adevărată, vocaţia sa, era scrisul. Un talentat şi minunat povestitor (deşi nu era defel beţivan!), sensibil şi plin de nostalgie, umor, ironie şi fantezie, utilizînd uneori un limbaj arhaic, moldovenesc, arareori folosit azi, cu un stil amintind uneori de atmosfera sadoveniană. Alteori intra pieziş în actualitatea românească criptocomunistă şi neopseudodemocraticăcapitalistă, luînd peste picior modernitatea românească cu nevrozele, farsele şi nebuniile ei, aflată într-o tranziţie aparent veşnică, o fază în curs de dezvoltare...dezvoltare către ce?!

 Interesant era că şi el avusese un succes tardiv pe piaţă şi la fel de surprinzător cu cel al lui Doris. Spre deosebire de ea, care publica acum la o renumită editură germană, el a ieşise pe piaţă publicînd privat, self-publishing, avînd un succes fulgerător. Pe urmă tocmai ăia mari, cum ar fi Humanitas-ul, s-au milogit de el să-i publice povestirile şi romanele, după ce ani de zile el tot încercase şi bătuse la porţile multor edituri, mari şi mici. Brânduşoiu însă, bun la suflet ca pâinea lui Dumnezeu dar şi mare căpos, le-a dat cu tifla. Și-a făcut mai departe treaba pe cont propriu, rămânând independent.

 

Ei bine, în vila somptuoasă a acestui prieten au fost cazaţi ei trei, acele şase nopţi; sus la etajul doi, cu un balcon enorm avînd o panoramă directă către Piatra Craiului, jos cu pool în curtea largă şi însorită pe de-o parte, iar pe cealaltă umbroasă, plină fiind de viţă de vie (deseori atacată de nişte grauri enervant de lacomi, care-i diminuau recolta de vin de casă, de care Brânduşoiu era aşa de mîndru). Iar în spate se întindea o grădină nesfîrşită de meri, peri şi pruni - ce mai tura-vura, un mic paradis românesc modern.

 

Da, au rămas cam puţine zile acolo, în România. Au fost puține, dar intense, frumoase şi stresante totodată, cu familionul grămadă și discuţii vii cu polemici sonore. Multă pălăvrăgeala balcanică (prea multă politichie, - asta bărbaţii o făceau desigur, în timp ce femeile "doar bîrfeau", cum îi plăcea tatălui lui Rafael să o tot spună). Una peste alta revederea le-a ieşit bine, şi le-a făcut bine. S-au bucurat ca au fost acolo, precum s-au bucurat că s-au reîntors acasă, daheim, în Germania.

 

În tot acest timp, Rafael a vorbit perfect ambele limbi şi a tradus la marele fix în ambele direcţii, după cum era cazul. Fără a încurca borcanele, fără ca macazul să comute de capul său. Toţi trei uitară de babilonia recentă, care aproape îi înnebunise.

 

După reîntoarcerea în Bavaria, fazele patologice reveniră însă. Erau tot incontrolabile şi aveau diverse durate, dar şi considerabile ameliorări.

 

În fazele "bune", de revenire germană, resetarea dispăruse - nu mai uita ce învăţase anterior, ca atare nu mai trebuia sa o tot ia de la zero.

 

Iar pe de altă parte Doris şi Bianca se adaptaseră şi ele, perfecţionîndu-se admirabil în română. Atît de bine, încît atunci cînd spiritul îi aluneca involuntar dincolo, ele schimbau macazul în paralel, cu succes.

 

La un moment dat, devenise aproape un soi de automatism, fără niciun acar.

 

După vreo trei ani de zile, macazele mergeau ca unse, mai ales că fazele de comutare se răriseră, iar perioadele nemţeşti deveniseră dominante.

 

Oh, nu - Rafael nu se însănătoşise întru totul, dar se simţea mult mai bine.

 

Infinit mai bine decît după deraierile incontrolabile din urma accidentului său de pe autostrada est-vest.

 

 

 

Radu Pavalache, Landsberg am Lech/Bavaria

 

(ciornă pe hîrtie în toamna 2014,

 

finish pe calculator în sept.-oct. 2016)